Picătura de timp

Vreau să încep prin a descrie o scenă care nu reprezintă nicidecum motivul pentru care am luat decizia de a renunța la smartpohne, dar este emblematică pentru ceea ce a devenit acest gadget pentru cei mai mulți dintre noi. ...Acum 2 săptămâni intru într-o duminică dimineață în biserica din cartierul nostru - Dichiu. Ma rog, nu era chiar dimineața, la prima oră, pentru ca Liturghia începuse deja. Am ajuns în pronaos și am simțit un fior cum îmi străbate întreaga ființă... Mă uit în jur și-i văd pe toți înmărmuriți, dovadă că fiorul străbătea întreaga biserică. Se cântau Fericirile iar acustica specifică unui locaș de cult ortodox, fie chiar și de dimensiuni medii, cum e Dichiu, nu-mi permitea încă să-mi dau seama de unde se auzeau acele voci extraordinare de copii care îi făcuseră pe toți să înghețe. M-am uitat spre balcon și am vazut că este gol, așa încât nu puteau fi decât la strană. Curios cum eram, fiind pentru prima dată când auzeam la Dichiu altceva decât vocile celor 3

Acum 3 luni de zile am renunțat la abonamentul TV. Într-o vreme, televizorul devenise un viciu, o sursă de dependență. Ajunsesem să nu pot concepe să mă culc seara fără să am televizorul aprins. Deschiderea televizorului era unul dintre gesturile reflexe după ce intram în casă iar închiderea lui se producea, de cele mai multe ori, la plecarea de acasă sau, uneori, nici măcar atunci.  Pe lângă faptul că mi se părea extrem de apăsătoare liniștea din casă dacă nu auzeam sonorul televizorului, acesta îmi ocupa și cea mai mare parte a timpului liber. În marea majoritate a timpului petrecut acasă, tot universul casnic gravita în jurul acestui aparat: mâncam în fața lui, vorbeam la telefon în fața lui, discuțiile cu soția ori cu cei care ne călcau pragul casei se purtau în fața televizorului iar subiectele discutate gravitau și ele, adesea, în jurul a ceea ce se difuza, fie atunci, fie altădată. Iar orice moment liber se transforma, automat, în timp petrecut privind micul ecran. 

Acea flacără lăuntrică pe care o resimțim mistuind în suflet... dorință, nevoie, sentiment acut de lipsă a ceva/cineva drag... greu de descris acest sentiment care ne transformă în chip minunat umplându-ne sufletul cu smerenie. Este unul dintre cele mai minunate daruri făcute de Dumnezeu sufletului omenesc. Asemenea Speranței închisă în cutia Pandorei, Dumnezeu a închis în sufletele noastre dorul care izbucnește după libera sa voire, nestăpânit și necontrolabil. Pe lângă multele situații în care simțim că dorul ne cuprinde sufletul, cea care arată cel mai clar natura divină a acestei trăiri este și cea care îi poate deschide omului calea spre mântuire: dorul de Dumnezeu. Atunci când nimic din sensul vieții mele nu părea să mai aibă vreo legătură cu scopul mântuirii, atunci când patima și ispita erau cele două singure mari repere ale existenței mele, când îndoiala în existența lui Dumnezeu, ba chiar nutream dorința și speranța ca acesta să fie doar o iluzie a unor rătăciți, cân

Daca ar fi sa comparam TIMPUL cu UN OCEAN, atunci perioada din acel timp, pe care eu o petrec in aceasta viata nu poate cantari mai mult decat O PICATURA. Insa, oricat de infima ar parea aceasta picatura in raport cu dimensiunea nemarginita a oceanului, ea este picatura MEA de TIMP. Si este o picatura care cuprinde, in structura ei, arhetipul intregului ocean pentru ca el, indiferent cat de nesfarsit pare, nu este compus din nimic altceva afara de o multitudine la fel de nesfarsita de picaturi asemenea celei care reprezinta timpul meu pe acest pamant. Si oceanul este la fel de fluid, la fel de curgator si la fel de marginit cum este si picatura care il compune. Da, marginit! Pentru ca TIMPUL nu poate fi TIMP daca nu are un inceput si un sfarsit. Indiferent cat de indepartate ne par de momentul existentei noastre aceste limite ale sale, ele exista ca si elemente determinante si definitorii ale timpului. Temporalitatea il face pe timp sa fie distinct de atemporalitate tocmai prin l

Aceasta este Calea către ceea ce trebuie să devin spre a avea parte de împlinirea unicului scop pentru care mă aflu în această viață și în această lume: mântuirea. După ani de căutări, frământări, rosturi ratate, iluzii și credințe deșarte, după rătăciri, deziluzii, dezamăgiri, disperări și abandonuri, după ce mi-am acoperit sufletul de multe și grele păcate și mi-am împovărat inima cu toate patimile răspândite în lume, după ce m-am prăbușit cu totul sub imensa greutate a propriilor mele rătăciri pierzătoare de suflet, căzând atât de jos încât am simțit că nimeni și nimic nu m-ar mai putea ridica vreodată, am înțeles, în sfârșit, că fără a urma calea cea care duce către isihie, totul este deșertăciune doar, și atât.