ISIHIA

Aceasta este Calea către ceea ce trebuie să devin spre a avea parte de împlinirea unicului scop pentru care mă aflu în această viață și în această lume: mântuirea. După ani de căutări, frământări, rosturi ratate, iluzii și credințe deșarte, după rătăciri, deziluzii, dezamăgiri, disperări și abandonuri, după ce mi-am acoperit sufletul de multe și grele păcate și mi-am împovărat inima cu toate patimile răspândite în lume, după ce m-am prăbușit cu totul sub imensa greutate a propriilor mele rătăciri pierzătoare de suflet, căzând atât de jos încât am simțit că nimeni și nimic nu m-ar mai putea ridica vreodată, am înțeles, în sfârșit, că fără a urma calea cea care duce către isihie, totul este deșertăciune doar, și atât.

Liniștirea minții, a sufletului, a inimii și a trupului pare utopică într-o lume urbană al cărei unic mod de a exista pare a fi doar freamătul și agitația necontenită. Dorul de pustie, sihăstrie, izolare, devine mai arzător în sufletul căutătorului urban al stării de isihie. Cum pot ajunge acolo fără a-mi părăsi traiul urban cotidian, trepidant și încătușant în toate patimile și ispitele lumii moderne? Aceasta cred că este cea mai mare provocare a vieții mele iar Dumnezeu ar trebui să facă o minune poate chiar mai mare decât aceea de a-l ridica pe un bolnav din patul suferinței sale, minune de care nu știu dacă aș fi vrednic eu acum.

Și totuși, mă voi strădui să găsesc Calea. Poate că, într-o zi, această cale va însemna inclusiv abandonul actualului mediu în care trăiesc, deși chiar și această ipoteză îmi pare fundamental utopică. Voi surprinde aici, în aceste pagini, pașii pe care îi voi face pe această Cale al cărei capăt azi nu-l zăresc și nici măcar nu știu dacă el există. Ochii îmi sunt orbiți, urechile asurzite de ocările care au curs în ele de ani și ani, trupul îmi este o rană din cauza căreia nu mai e capabil să simtă nimic din ceea ce mi-ar mai putea ghida pașii. Poate voi rătăci, aiurea, fără sens, fără scop, fără niciun țel, poate mă voi învârti în cerc, poate doar voi face pași înapoi sau spre nicăieri, poate dor voi bate câmpii și atât. Nu pot decât să spun "Doamne, nu lăsa pradă pierzaniei un suflet ce te caută chiar dacă nu mai este în stare de asta" și să cred că El mă va auzi, chiar dacă nici glas nu mai am ca să-mi strig către El rugăciunea aceasta, căci și gura mi-am otrăvit-o cu catran prin toată glăsuirea fără sens, pizmașă, păcătoasă, spurcată și păguboasă de care m-am învrednicit în tot acest răstimp.

Sunt orbul mut, surd și schilod ce o pornește prin pustie în căutarea recăpătării propriei sale întregiri trupești și sufletești. Ce minune mai mare ar putea face Dumnezeu acum, decât aceea de a-mi reda propria integritate a întregii mele ființe?