Picătura de timp

      Într-o eră în care consumerismul pare să ne guverneze întreaga realitate, fiind invadaţi de campanii agresive de publicitate la orice pas, bagându-ni-se pe gât produse departe de a ne fi indispensabile şi fiindu-ne inventate nevoi pe care nu le-am avut niciodată, a vorbi despre minimalism, despre simplitate şi despre raportare la nevoile primare, vitale ale omului, pare un demers cel puţin anacronic.       Şi totuşi, vreau să vă lansez această provocare. Vreau să vă propun să ne gândim, împreună, la ceea ce ne este cu adevărat necesar din tot cea ce avem şi ceea ce facem, despre balastul care ne ocupă artificial timpul şi spaţiul înconjurător şi despre cum putem să trăim simplu, debarasaţi de toate inutilităţile care ne secătuiesc de resursele mentale, sufleteşti şi materiale pe care le avem. Şi vă propun să discutăm, aşadar, despre toate planurile existenţei noastre:       - despre nevoile noastre materiale reale;      - despre alimentaţie şi obiceiuri care nu ne fac bine;     

Conchita Wurst este numele de scenă al unuia dintre nenumărații nefericiți rătăcitori printre meandrele nonvalorilor morale și spirituale care bântuie astăzi lumea contemporană sub stindardul mult-trâmbițatei nevoi de toleranță zbierate într-un mod atât de dezgustător la fiecare colț de stradă al mass-mediei din "lumea civilizată". O toleranță pe care eu am acceptat întotdeauna să o manifest, însă prin ignoranță atunci când avea ca obiect lucruri care constituie nonvalori sau antivalori în raport cu principiile mele. Acest nume, împreună cu imaginea care îi este asociată, au devenit în luna mai a anului 2014, extrem de cunoscute datorită unei mascarade în care s-a transformat un concurs muzical de televiziune foarte prestigios la nivel european: Eurovision.

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Unul destul de complex, dar cred că, totuşi, merită. Mai intâi, sper ca măcar unii dintre voi să fi prins măcar un pic din perioada anterioară revoluţiei din 1989, pentru că, altfel, va fi destul de dificil de imaginat... Vă mai amintiţi de acele vremuri în care aveam atât de puţine libertăţi? În care nu aveam voie să spunem ceea ce vrem, în care totul era cenzurat şi nimic nu ajungea la noi decât în forma dorită de Partid? Deformau totul, inclusiv realitatea înconjurătoare. Ne povesteau de bunăstarea poporului care era mort de foame şi îngheţat de frig. Făceau totul ca să ne convingă de altceva decât ceea ce era în realitate. Încercau să ne convingă de ceea ce vroiau ei să credem. Ceea ce mi se pare mai grav, este că încercau să deformeze inclusiv istoria. Încercau să-şi construiască propria lor istorie, pe care ne obligau să o credem. Ne-o îndesau pe gât, la şcoală, la televizor, în ziare... pretutindeni. Nu auzeam decât că socialismul/comu

Tragedia petrecuta ieri la sediul ziarului Charlie Hebdo , în care 12 persoane au murit şi 11 au fost rănite ca urmare a unui atac terorist, a radicalizat, oarecum, opiniile anumitor segmente ale publicului consumator de ştiri, prin apariţia şi a unor voci care, cel puţin aparent, afirmau că există o justificare a actului criminal, prin prisma unor materiale ale acestei publicaţii care erau de natură să lezeze sentimentele religioase ale musulmanilor. Intenţia mea însă, nu este nicidecum aceea de a pune, prin această postare, în balanţă materialele publicate de Charlie Hebdo , pe de-o parte, şi crima de ieri, pe de altă parte, pentru că asemenea fapte nici nu pot fi comparate. Este indiscutabil faptul că oroarea petrecută ieri, îngrozitoare sub toate aspectele ei, este o crimă abominabilă care nu poate fi justificată prin niciun fel de scuză, de nicio natură. Nu vreau să vorbesc despre scuze, pentru că ele nu există. Vreau să vorbesc doar despre natura cauzelor care au generat-o, c

    Azi am trăit o experienţă care şi-a pus o puternică amprentă emoţională asupra mea şi simt nevoia să o relatez aici pentru că mă simt oarecum vinovat de lipsa mea de reacţie din acel moment. Nu că aş fi putut face ceva concret în acel context, dar poate ar fi trebuit să manifest o atitudine marcată de diligenţă, în sensul de a lăsa o uşă deschisă, o şansă pentru exploatarea unei oportunităţi, indiferent de natura sau momentul ei.     Ca în fiecare dimineaţă, mi-am dus fetiţa la grădiniţă, în drumul meu către serviciu. Cum şi grădiniţa, şi serviciu, sunt destul de aproape de casă, am mers pe jos pentru că mi-am propus să folosesc din ce în ce mai rar maşina, adică doar atunci când este strict necesar, atât din motive de combatere activă a sedentarismului, cât şi dintr-o nevoie de a mai restrânge cheltuielile inutile. După ce am lăsat-o pe fată în grija doamnei educatoare, am ieşit pe poartă, grăbindu-mă către serviciu. 

Este 18 septembrie dimineaţa dar vremea anunţă mai degrabă o zi de vară decât una de început de toamnă. Dar umbra pădurii Băneasa trimite către noi acea răcoare plăcută în care dorim să ne refugiem de multe ori în zilele toride de vară.  Am parcat maşina în faţa Academiei de Poliţie şi îmi îndrept paşii, alături de Călin Novăcescu, spre zona de start a traseului pe care se vor desfăşura probele concursului de cros din această zi. Este primul concurs de acest gen la care particip în viaţa mea şi, vreau - nu vreau, resimt o oarecare emoţie, deşi Călin îmi repetă în permanenţă: "am venit aici doar pentru un antrenament, obiectivul nostru este semimaratonul din 5 octombrie". De fapt, dacă mă gândesc bine, este un soi de emoţie amestecată cu nerăbdare şi bucurie: nerăbdarea de a alerga prin pădure, alături de alţi participanţi entuziaşti şi bucuria de a mă vedea în această postură de participant la o cursă de 15 kilometri, adică într-o ipostază la care cu mai puţin de un an