Despre toleranța îndesată pe gât

Conchita Wurst este numele de scenă al unuia dintre nenumărații nefericiți rătăcitori printre meandrele nonvalorilor morale și spirituale care bântuie astăzi lumea contemporană sub stindardul mult-trâmbițatei nevoi de toleranță zbierate într-un mod atât de dezgustător la fiecare colț de stradă al mass-mediei din "lumea civilizată". O toleranță pe care eu am acceptat întotdeauna să o manifest, însă prin ignoranță atunci când avea ca obiect lucruri care constituie nonvalori sau antivalori în raport cu principiile mele. Acest nume, împreună cu imaginea care îi este asociată, au devenit în luna mai a anului 2014, extrem de cunoscute datorită unei mascarade în care s-a transformat un concurs muzical de televiziune foarte prestigios la nivel european: Eurovision.

Și fac încă de la început o paranteză pentru a mărturisi faptul că, deși am renunțat la televizor de ceva timp, totuși am mai accesat prin intermediul internetului câteva (extrem de puține) produse destinate televiziunii, printre care și concursul Eurovision. Acest concurs a reprezentat întotdeauna, pentru mine, o manifestare culturală în domeniul muzical, de prim rang și care merită urmărită. Nu am fost consecvent în ceea ce privește vizionarea sistematică a acestui concurs anual, însă în ultimii 7-8 ani cred ca am ratat doar una sau două ediții.

Văzând rezultatul concursului din acest an, în primele momente am fost absolut derutat de opțiunea publicului dintr-un număr mare de state participante, care, deși nu l-a plasat pe acest băiat neapărat în prima poziție, totuși i-a asigurat suficient de multe voturi astfel încât, pe fondul unei coordonări exemplare a juriului internațional, să obțină poziția de lider al competiției. Apoi am realizat că, de fapt, rezultatul votului acordat de public, a fost puternic influențat de o mobilizare extraordinară a membrilor comunităților gay din toate țările participante, lucru care era, de altfel, de așteptat. În acest context, am fost extrem de dezamăgit de opțiunea juriului care în mod cert a avut un rol decisiv în stabilirea ierarhiei concursului și care a făcut rabat de la criteriile privind valoarea artistică a pieselor muzicale, în avantajul afirmării acestui concept promovat în forme absolut imbecile, denumit TOLERANȚĂ. O toleranță care ne-a fost pur și simplu îndesată pe gât sub forma unei decizii care nu s-a bazat nicidecum pe valoare, ci pe o intenție idioată de a afirma cât de civilizați suntem noi, europenii, pentru că promovăm imaginea și valorile minorităților, fie ele și sexuale, indiferent cât de imbecile ori lipsite de substanță sunt aceste valori.

La fel ca şi în cazul libertăţii de exprimare, pot spune că nu mă interesează spre deloc orientarea sexuală sau de altă natură a altor persoane, iar toleranţa pe care eu trebuie să o manifest în condiţiile în care nu împărtăşesc şi eu aceeaşi orientare, se poate rezuma la - cum am mai spus - ignorare sau trecere cu vederea. Nimeni nu mă poate obliga la mai mult, cum ar fi să-i iubesc, să-i aprob, să-i simpatizez, să-i respect pentru opţiunile lor pentru că asta ar însemna îngrădirea libertăţii propriei mele conştiinţe care nu poate fi de acord cu opţiunea lor. Cum nici eu nu le cer lor acest lucru, deşi aparţin unei majorităţi. Nu fac caz de orientările mele, nu mi le afişez public într-un mod agresiv şi nu le pretind decât să mă lase în pace, să nu mă bage în seamă pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce valorizez eu.

Numai că lucrurile nu stau aşa cum le-aş vedea eu ca fiind normale. Nu! Transsexualul, homosexualul sau ce o mai fi el, nu se mulţumeşte cu faptul de a trece neobservat pe lângă mine, fără să-mi agaseze privirea sau auzul cu orientarea sa, diferită de a mea, aşa cum fac eu în raport cu el. Nu! El trebuie să se dea în spectacol! Trebuie să se manifeste public! Aproape că vine să mă tragă de mânecă, prin tot ceea ce face, ca nu cumva eu să nu aflu că el este altfel decât mine! În viziunea lui, eu trebuie să aflu şi, mai mult, trebuie ca, după ce aflu, să nu cumva să nu fiu de acord cu el, cu opţiunea lui! El nu înţelege şi mai ales, nu-mi respectă dreptul meu de a fi lăsat în pace, dreptul meu de a-l ignora. Am acest drept, de a-l ignora, aşa cum îl are şi el cu privire la persoana mea. Numai că el nu îl respectă pe-al meu. Iar eu nu pot să mă revolt pentru că, imediat, revolta mea este catalogată drept manifestare sexistă. Cam acesta este registrul în care interpretez eu urcarea pe scenă, în faţa întregului public telespectator european, a unui bărbat transsexual sub pseudonimul de Conchita Wurst şi îmbrăcat în rochie, purtând însă barbă. El a vrut ca noi toţi să nu credem cumva că este femeie, ci să ştim clar că este un bărbat căruia îi place să se creadă femeie. A vrut să nu ne lase să-i ignorăm orientarea, ci ne-a băgat-o pe gât.

Dar, din punctul meu de vedere, nu atitudinea lui Wurst este cea mai condamnabilă, ci a juriului. Wurst aşa a înţeles el să se manifeste, să ne transmită un mesaj. Atât l-a dus pe el capul şi, chiar dacă mă deranjează alegerea lui de a mă agresa, o pot tolera gândindu-mă că, un anumit complex de factori psihologici mai mult sau mai puţin controlabili din partea lui, l-au determinat să acţioneze în acest fel. Dar juriul? Cum a înţeles să aplice principiul egalităţii? De ce a trecut cu vederea mediocritatea unei interpretări în detrimentul unor cântăreţi mult mai talentaţi, prosternându-se în faţa modului în care Wurst şi-a afişat apartenenţa la o "minoritate sexuală"? De ce mi l-a îndesat şi mai tare, pe gât, pe nefericitul domn Wurst? De ce i-a discriminat pe ceilalţi cântăreţi de valoare, depunctându-i doar pentru că ei nu fac parte sau nu şi-au exprimat apartenenţa la vreun grup minoritar? Sunt întrebări retorice care nu fac decât să exprime sentimentul meu de revoltă. Revolta unui om agasat de agresivitatea unora care nu-i respectă dreptul de a ignora ceea ce nu este în acord cu propriile convingeri, orientări şi valori.

N-aş vrea să se înţeleagă faptul că arunc anatema asupra întregului spectru de minorităţi de orice fel. Pot spune că le sunt recunoscător celor care nu sunt agresivi, care nu-şi afişează ostentativ orientările şi mă lasă să-i tolerez prin ignoranţă. Pe aceştia îi respect pentru atitudinea lor. Am o problemă doar cu ceilalţi dar mai ales cu cei care, în numele unor aşa-numite valori umaniste, nu-mi respectă dreptul meu, îmi lezează propria mea libertate obligându-mă să nu ignor şi să nu reproşez nimic. Ieşim din cadrul toleranţei şi intrăm pe tărâmul îngrădirii unor drepturi, unor libertăţi în favoarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane care sunt puse mai presus decât ale mele. Nu este aceasta tot o formă de discriminare? A majorităţii în raport cu o minoritate? Ce raţiune poate justifica o asemenea modalitate aberantă de a înţelege şi aplica libertatea şi democraţia?