Un vis... de criza.
În mintea mea, vârsta de 40 de ani produce niște ecouri foarte... derutante. Suna așa, ca un moment de apogeu după care nu-mi rămâne decât să aștept începerea declinului, în primul rând în plan fizic. În aceste condiții, resimt un disconfort destul de puternic când mă gândesc că, peste mai puțin de o lună și jumătate, ajung la acest prag dincolo de care așteptările mele legate de viitor ar urma să se redefinească în coordonate mai mult defensive decât ofensive. Mă uit în jurul meu și văd oameni care, la 40 de ani, au deja fire albe în cap, riduri, o anumită oboseală imprimată pe față și în atitudinea corporală... și nici imaginea mea nu este departe de aceste trăsături. Fără să mai lungesc vorba, să o spun p-aia dreaptă: nu este nici pe departe o aniversare pe care să o aștept cu prea mare bucurie.