Cerşetor de loc de muncă

    Azi am trăit o experienţă care şi-a pus o puternică amprentă emoţională asupra mea şi simt nevoia să o relatez aici pentru că mă simt oarecum vinovat de lipsa mea de reacţie din acel moment. Nu că aş fi putut face ceva concret în acel context, dar poate ar fi trebuit să manifest o atitudine marcată de diligenţă, în sensul de a lăsa o uşă deschisă, o şansă pentru exploatarea unei oportunităţi, indiferent de natura sau momentul ei.

    Ca în fiecare dimineaţă, mi-am dus fetiţa la grădiniţă, în drumul meu către serviciu. Cum şi grădiniţa, şi serviciu, sunt destul de aproape de casă, am mers pe jos pentru că mi-am propus să folosesc din ce în ce mai rar maşina, adică doar atunci când este strict necesar, atât din motive de combatere activă a sedentarismului, cât şi dintr-o nevoie de a mai restrânge cheltuielile inutile. După ce am lăsat-o pe fată în grija doamnei educatoare, am ieşit pe poartă, grăbindu-mă către serviciu. 

    Străduţa pe care se află grădiniţa este, probabil, una dintre cele mai scurte din Bucureşti, având cel mult 200 de metri lungime iar eu, de când tot vin aici, nu mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu mai mult de 1-2 trecători în acelaşi timp cu mine, deşi de cele mai multe ori este complet pustie. Tocmai de aceea, mi-a fost uşor să sesizez că, de pe trotuarul de vis-a-vis, din faţa bisericii Dichiu, o persoană mă privea lung încă de când am ieşit pe poarta grădinţiei, şi că a traversat în urma mea după ce am trecut prin dreptul lui.

    - Domnule, îmi cer scuze...

    "Ce-o vrea şi ăsta" am gândit, auzindu-i vocea gâtuită şi dându-mi seama că mie mi se adresează. Întorc capul şi-l văd venind spre mine.

     - Îmi cer scuze, am o mare rugăminte...

    Nimic neobişnuit în acest gen de abordare, în condiţiile în care pe străzile Bucureştilor mi s-a întâmplat de nenumărate ori - şi nu numai mie - să fiu abordat în felul acesta de tot felul de.... să le spunem "oportunişti" care încearcă să îmbrobodească omul pentru a scoate un ban de la el. Mă pregătesc să-i spun că nu am timp de problemele lui şi să-mi văd liniştit de drum.

    - Iertaţi-mă că vă întreb: nu cumva aveţi ceva de lucru şi pentru mine? Sau cunoaşteţi pe cineva care ar avea nevoie de oameni pentru angajare? 

    "Ce mai e şi asta?" gândesc nedumerit şi surprins, totodată, de vocea gâtuită a omului. "Ceva nou! Ia să văd, unde bate, de fapt?"

    - Tocmai am fost aici, la biserică, pentru că am văzut că se lucrează la ceva dar mi-au spus că nu mai au nevoie de oameni, continuă omul cu aceeaşi voce în care resimt şi un tremur de emoţie.

   Într-adevăr, ştiam şi eu că în curtea bisericii se tot lucrează de câteva săptămâni, la renovarea exteriorului şi amenajarea unor dependinţe iar vocea omului îmi vădea multă sinceritate.

    - Domnule, sunt disperat, nu ştiu unde să-mi mai caut de lucru, nu găsesc nicăieri, de aceea v-am întrebat. Iertaţi-mă, vă rog! Îmi este atât de ruşine! Nu credeam că o să ajung vreodată să fac aşa ceva! 

    Privirea şi glasul omului m-au cutremurat. Are ochii înecaţi în lacrimi iar disperarea pe care o amintise se citeşte în cel mai grăitor mod de privirea lui. Iar tremurul vocii gâtuite, nu are nimic de-a face cu tonul rugător şi maleabil a şarlatanilor la care m-am gândit încă de când l-am auzit apelându-mă. "Omul ăsta chiar caută de muncă" îmi spun şi rămân blocat. Abia reuşesc să îndrug două vorbe prin care îi spun că nu am cum să-l ajut.

    - Vă rog mult, iertaţi-mă! Nu vreau bani sau altceva. Vreau doar să muncesc. Sunt disperat, domnule! Tocmai mi-au tăiat curentul acasă şi am trei copii. Trebuie neapărat să găsesc ceva de lucru şi nu mai ştiu unde să caut. Doamne, îmi este atât de ruşine, dar nu mai pot, sunt disperat! Vă rog mult, doar cu atât vă rog să mă ajutaţi dacă aveţi cum: să-mi spuneţi dacă ştiţi pe cineva care caută să angajeze muncitori să lucreze. Nu vreau altceva, vă rog să mă credeţi! Am tot căutat şi nu am găsit nimic şi nu ştiu unde să mai caut!

    Mi s-a pus un nod în gât iar creierul mi s-a golit complet de idei. Mă uit înmărmurit la omul de lângă mine şi îmi dau seama că este sincer cu toată fiinţa lui şi nu ştiu, pur şi simplu, ce reacţie să am. Este îmbrăcat cu haine vechi, ponosite dar îngrijite. Nu caută să-şi ferească privirea de privirea mea, se uită direct şi sincer, în ochii mei. Şi nu este agresiv, ci vorbeşte cu o ruşine vădită în glas. Am în faţă un om pur şi simplu disperat iar eu sunt incapabil de orice reacţie. Nu sunt în situaţia de a avea cum să-i ofer un loc de muncă iar în momentul acesta nici nu-mi trece prin cap cum aş putea să-l ajut, unde să-l îndrum sau ce să-i recomand.

    - Domnule, îmi pare rău de situația în care te afli! Nu am cum să te ajut și nici nu cunosc pe cineva care să aibă nevoie de muncitori, reușesc să îndrug și simt fiori reci pe șira spinării împărtășind din disperarea care emană din atitudinea omului din fața mea care se agață cu privirea de fiecare cuvânt pe care-l rostesc.

    - Iertați-mă, domnule! Nici nu știți cât de rușine îmi este dar sunt disperat! Vă rog să mă iertați! mai spune și se oprește pe loc, pentru că în tot acest timp mersese alături de mine. Eu îmi continui tulburat mersul, stăpânit însă și de o ușoară urmă de îndoială: dacă este doar teatru ceea ce face și, de fapt, caută să mă sensibilizeze, încercând să obțină altceva.

    Tot așteptam să-l aud apelându-mă din nou, dar nu s-a mai auzit nimic. Am mai făcut câțiva pași și am întors capul ca să văd ce mai face. Omul stă pe marginea trotuarului privind cu deznădejde în gol, pe stradă. Își dă seama că mă uit la el și își îndreaptă privirea spre mine, fără să mai schițeze vreun gest cum că ar mai încerca să mă mai roage ceva sau să-mi mai ceară ceva. Aceeași privire de om disperat și rușinat de postura în care se află. Această atitudine mi-a șters din suflet și ultima urmă de îndoială. Omul ăsta nu cerșește bani și nu este vreun șarlatan. Omul ăsta cerșește un loc de muncă și este disperat. Și chiar îi este rușine de situația disperată în care a ajuns. Mi se încrețește pielea de emoție și un sentiment straniu îmi cuprinde întreaga ființă. Aș vrea să îl ajut cumva, însă nu știu cum. Mintea mea, blocată de cele întâmplate, refuză să raționeze și să-mi dea o soluție cu privire la felul în care aș putea să îl ajut. Pașii mă poartă, mai departe, către serviciu. Așa ceva nu mi-a mai fost dat să trăiesc dar este o experiență care îmi dă fiori reci. Ferește-mă, Dumnezeule, de o asemenea postură!

    Mai târziu, ajuns la birou, mi-am dat seama că aș fi putut măcar să-l întreb cum îl cheamă și unde poate fi găsit dacă, întâmplător sau nu, aflu ceva ce l-ar putea ajuta. Iar acum mă mustră conștiința că nu am avut inspirația să-l întreb dar mă gândesc că poate îl voi mai revedea prin cartier și-l voi întreba atunci. Nu se poate să nu existe undeva, în orașul ăsta, un loc de unde să poată mânca și el o pâine muncind.

    Încă nu mi-l pot scoate din minte pe omul care cerșea un loc de muncă. Ar fi putut să ceară bani. Sau mâncare. Sau haine, sau orice altceva. Dar el nu a cerut nimic, decât doar un loc de muncă. Nu sunt capabil de alte comentarii sau concluzii după această întâmplare.