Despre abuzul de libertate sau de ce eu nu pot fi Charlie

Tragedia petrecuta ieri la sediul ziarului Charlie Hebdo, în care 12 persoane au murit şi 11 au fost rănite ca urmare a unui atac terorist, a radicalizat, oarecum, opiniile anumitor segmente ale publicului consumator de ştiri, prin apariţia şi a unor voci care, cel puţin aparent, afirmau că există o justificare a actului criminal, prin prisma unor materiale ale acestei publicaţii care erau de natură să lezeze sentimentele religioase ale musulmanilor. Intenţia mea însă, nu este nicidecum aceea de a pune, prin această postare, în balanţă materialele publicate de Charlie Hebdo, pe de-o parte, şi crima de ieri, pe de altă parte, pentru că asemenea fapte nici nu pot fi comparate. Este indiscutabil faptul că oroarea petrecută ieri, îngrozitoare sub toate aspectele ei, este o crimă abominabilă care nu poate fi justificată prin niciun fel de scuză, de nicio natură. Nu vreau să vorbesc despre scuze, pentru că ele nu există. Vreau să vorbesc doar despre natura cauzelor care au generat-o, cauze care, cred eu, au determinat şi apariţia acelui curent de opinie care nu este neapărat pro-actul terorist, ci, mai degrabă, de felul "na, aţi văzut la ce s-a ajuns?"

Pe mine, evenimentul de ieri m-a dus - mai mult sau mai puţin paradoxal - cu gândul la un videoclip pe care l-am văzut circulând pe facebook în ultimele săptămâni. 

Evident că nu este o comparaţie neapărat fericită, în sensul că ceea ce s-a întâmplat ieri implică indivizi care, din punct de vedere biologic, aparţin aceleiaşi specii, însă din punct de vedere comportamental comparaţia cred că este aproape exactă. Şi într-un caz şi în celălalt, situaţia periculoasă este generată de un act provocator gratuit şi ar fi putut fi evitată în lipsa acestuia. Tot aşa cum, în ambele cazuri, ameninţarea şi materializarea ei sunt într-o evidentă disproporţie în raport cu fapta care le-a generat. Diferenţa (şi circumstanţa agravantă, totodată) constă în aceea că fapta de ieri a fost premeditată dar, şi dacă ar fi fost spontană, tot ar fi fost nejustificată fiind vorba de oameni care au acţionat, şi nicidecum de animale lipsite de raţiune. 

Dar să ne întoarcem la cauze. Pentru aproape întreaga opinie publică a fost, cred, evident că ţinta atacului terorist de ieri a fost aleasă de criminali în virtutea faptului că Charlie Hebdo a publicat, în trecut, materiale de natură să insulte sentimentele religioase ale musulmanilor. Aceasta a fost premisa de la care au plecat ambele tabere de opinie în reacţiile manifestate. Pe de-o parte, sunt persoane care afirmă că publicarea acelor materiale nu reprezintă decât o formă a manifestării libertăţii presei şi a libertăţii de opinie a căror exprimare trebuie respectată ca atare, în vreme ce alte persoane afirmă că materialele respective frizează limitele bunului simţ al manifestării acestor libertăţi, atât timp cât ele produc revoltă şi frustrare în conştiinţa unui întreg segment de populaţie a globului (estimările spun că ar fi peste un miliard de musulmani în întreaga lume). 

Ceea ce m-a intrigat pe mine şi m-a determinat să purced la scrierea acestui text, este tocmai poziţia celor din prima tabără pe care în niciun caz nu-i voi contrazice atunci când întreabă "Bun! Şi, dacă te-am jignit, înseamnă că tu poţi să mă omori?", dar nici nu pot fi de acord cu opinia lor referitoare la caracterul cvasiabsolut al acestor libertăţi. Există nişte limite ale bunului simţ şi ale moralităţii, a căror depăşire capătă - în percepţia mea - caracterul unei exercitări abuzive a libertăţii. Evident că ea nu justifică, în niciun caz, un răspuns violent din partea semenilor. Dar de ce eu, de exemplu, cel ale cărui valori morale sunt lezate prin exerciţiul libertăţii de exprimare a altuia, ar trebui să tolerez actul care lezează? Acest aspect mi se pare a fi important de analizat, întrucât consider că trebuie să existe un echilibru bine cântărit între dreptul unui individ de a spune ceva şi dreptul altui individ de a nu fi lezat prin ceea ce spune primul, mai ales dacă sunt lezate valori considerate fundamentale. De ce ar prevala libertatea primului în raport cu libertatea celui de-al doilea?

M-am raportat la cele întâmplate ieri, doar ca pretext. Şi, ca să nu se creadă, totuşi, că aş susţine crima produsă din perspectiva presupusei motivaţii a antentatorilor, am să dau un alt exemplu de exerciţiu al libertăţii de exprimare al aceleiaşi publicaţii, care este de natură să-mi jignească mie însumi sentimentele religioase şi nu numai. Imaginea alăturată este o mostră de exerciţiu al acestei libertăţi. Pe lângă atacul la pudoare pe care îl reprezintă, această imagine batjocoreşte însuşi fundamentul dogmei creştine: Sfânta Treime. Mai mult de 60% dintre creştinii lumii (lumea creştină numără peste 2,1 miliarde de oameni), au ca simbol fundamental al credinţei lor Sfânta Treime. Iar credinţa, sentimentul religios, se numără pentru majoritatea acestor creştini, printre valorile lor fundamentale, ghidându-le existenţa în cvasitotalitatea elementelor sale. Gândiţi-vă doar: cât de jignitoare este această imagine pentru oricare dintre cei care CRED în Sfânta Treime? Dar pentru aceia dintre ei care pun Sfânta Treime mai presus chiar decât propria lor fiinţă? Această reprezentare grafică nu poate fi justificată în niciun fel în faţa conştiinţei celui care trăieşte sentimente religioase creştine adevărate: nici că este o glumă, nici că este un atac subtil la adresa căsătoriilor între homosexuali (condamnate de dogma creştină), nicicum altfel pentru că se raportează la un simbol creştin fundamental care niciodată, în conştiinţa vieţuitorului ortodox sau catolic, nu poate fi întinat în niciun context, nici măcar în mod aluziv prin raportare la percepţia pe care ar avea-o un necreştin asupra acestuia (aşa cum ar justifica ziarul în cauză, probabil, gestul de a publica o asemenea imagine).

Dar ce pot eu să fac, în acest context? Eu, cel care mă aflu în spatele gardului în faţa căruia nişte trişti îmi flutură o asemenea obscenitate profund jignitoare? Dacă nu pot să ignor, pur şi simplu, pot doar să mă revolt, să resimt frustrarea, să "latru" dându-mă, cel mult, cu capul de gard, spre hazul celor care m-au provocat, şi atât. Eu rămân cu sentimentele rănite, iar ei, satisfăcuţi în ego-ul lor, de "gluma" reuşită, se duc mai departe. Libertatea lor a fost, în acest caz, mai presus decât libertatea mea iar acest lucru nu este absolut deloc în regulă din punct de vedere moral, dar nu şi legal aşa încât nu mai contează. Cel mai revoltător lucru mi se pare acela că actul lor este unul conştient şi premeditat în condiţiile existenţei acelui gard (care este fie conştiinţa mea, fie legea sau ambele în acelaşi timp) care îi protejează pe ei de orice reacţie împotriva mizeriei pe care o fac. 

Asemenea opinii şi "glume" ar putea fi, foarte bine, exprimate doar între cei care împărtăşesc aceleaşi valori, în virtutea dreptului la liberă exprimare. Atât timp cât eu nu sunt agresat de opiniile lor, acestea nefiindu-mi adresate, nici nu mă interesează conţinutul lor sau faptul că şi le exprimă unii altora. Dar, în momentul în care aceste opinii sunt exprimate în presă, ele devin agresive în raport cu conştiinţa mea. Pentru că presa este un instrument de comunicare publică cu o mare putere de penetrare. Când cineva se exprimă prin intermediul presei, atunci nu se mai adresează unui grup închis sau bine definit de oameni, ci oricărei persoane care, voluntar sau involuntar, ia contact cu informaţia publicată. Exerciţiul libertăţii presei ar trebui să fie mai bine cântărit faţă de exerciţiul personal al libertăţii de exprimare. În acest sens se exprimă şi Cristian Tudor Popescu când spune "Eu nu sunt foarte de acord cu publicarea acestor caricaturi, cei care le publică le ştiu a fi insultătoare [...]. Există şi limite în această libertate a presei. Trebuie să existe şi o limită, de ce trebuie să publicăm aceste caricaturi, ca să creştem tirajul? " (sursa: realitatea.net)

Şi aş mai avea ceva de comentat, de această dată cu privire la cei care, într-un fel sau altul, mai direct sau mai voalat, găsesc o justificare în cele întâmplate ieri prin faptul că Charlie Hebdo i-a provocat, prin materialele publicate, pe extremişti care i-au pedepsit, în acest fel, pe ziarişti. Sunt de acord că reacţia cea mai firească a oricărui om de pe acest pământ ar fi trebuit să fie doar aceea a indignării, consternării, îndurerării şi compasiunii simţite faţă de victimele atentatului dar iată că nu toţi simt pe deplin acest lucru. Părerea mea este că alterarea reacţiei fireşti a oamenilor, în cazul unora dintre aceştia, în faţa unei asemenea tragedii, reprezintă un rezultat mai mult sau mai puţin direct al exercitării aceleiaşi libertăţi a presei de care vorbeam mai sus. Avalanşa de tragedii, nenorociri, catastrofe şi morţi violente care ne invadează în continuu canalele de comunicare i-a făcut pe unii dintre noi să dezvolte o anumită rezistenţă la genul acesta de informaţii.

Moartea, aşa cum este prezentată la televizor, s-a banalizat în conştiinţa unora dintre noi. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, atunci am fi fost veşnic oripilaţi şi îngroziţi, consternaţi şi îndureraţi, nu am mai fi putut dormi noaptea, nu am mai fi putut mânca, nici munci şi, în scurt timp, probabil că am fi înnebunit. Dar când în fiecare zi mintea ne este invadată de ştiri care ne sunt vărsate în continuu de către presă, cu privire la nenorociri care mai de care mai atroce, începem - nefiresc - să devenim insensibili la acestea. Devenim din ce în ce mai insensibili la suferinţa semenilor noştri, la atrocităţi, la dezastre şi alte asemenea nenorociri. Tot presa, în virtutea libertăţii pe care şi-o exercită, ne modifică - unora dintre noi - conştiinţa într-un sens atât de nedorit.

Pentru toate aceste motive, cu tot regretul, mâhnirea şi compasiunea pe care o resimt pentru oamenii nevinovaţi care au fost ucişi sau care suferă în urma tragediei petrecute, nu pot să spun decât că eu nu sunt Charlie. Sunt solidar cu victimele evenimentului, cu rudele lor, cu poporul francez, dar nu pot fi solidar cu o publicație care și-a bătut joc inclusiv de valorile mele fundamentale. Nu pot fi Charlie, oricât de mult mă doare ceea ce s-a întâmplat acolo.
(Sursa foto 1: gulfnews.com; sursa foto 2: aufeminin.com; sursa video: youtube.com)

P.S. Acum 8 luni începusem să scriu un articol tot pe tema nevoii de echilibru între diferitele drepturi şi libertăţi ale oamenilor, intitulat "Despre toleranţa îndesată pe gât" dar am renunţat să-l finalizez şi să-l public gândindu-mă că-mi voi atrage unele reacţii vehemente. Acum m-am răzgândit. În scurt timp îl voi finaliza şi-l voi publica şi pe acela. Iar asta pentru că mi-am dat seama cât de nocivă este această pasivitate în faţa dezechilibrului între libertăţile diferitelor categorii de persoane.