Despre dreptul la liberă exprimare şi un mic exerciţiu de imaginaţie
Vă mai amintiţi de acele vremuri în care aveam atât de puţine libertăţi? În care nu aveam voie să spunem ceea ce vrem, în care totul era cenzurat şi nimic nu ajungea la noi decât în forma dorită de Partid? Deformau totul, inclusiv realitatea înconjurătoare. Ne povesteau de bunăstarea poporului care era mort de foame şi îngheţat de frig. Făceau totul ca să ne convingă de altceva decât ceea ce era în realitate. Încercau să ne convingă de ceea ce vroiau ei să credem. Ceea ce mi se pare mai grav, este că încercau să deformeze inclusiv istoria. Încercau să-şi construiască propria lor istorie, pe care ne obligau să o credem. Ne-o îndesau pe gât, la şcoală, la televizor, în ziare... pretutindeni. Nu auzeam decât că socialismul/comunismul era cea mai înaltă treaptă a evoluţiei civilizaţiei, nu auzeam decât de faptele de eroism ale comuniştilor de la naşterea acelei ideologii şi până la înfrângerea imperialismului burghezo-moşieresc din spaţiul est-european. Deformau istoria astfel încât să ne facă să credem că socialiştii erau salvatorii umanităţii iar capitalismul era parazitar sau era o plagă a omenirii. Lumea capitalistă era denumită "lagărul imperialist". Nicaieri nu se vorbea de atrocităţile comise între 1950 şi 1968, în centrele de reeducare prin muncă - adevărate lagăre comparabile cu cele naziste - în care au fost închise zeci sau sute de mii de oameni (numarul lor exact nu se va şti niciodată pentru că nu au existat niciun fel de evidenţe, în prezent existând doar unele documente prin arhivele fostei securităţi, în care sunt menţionate, uneori accidental, cifre de ordinul zecilor de mii de persoane care din anul 1968 au început să fie eliberate pentru că înseşi autorităţile de la acea vreme începuseră să-şi puna problema justificării acelor abuzuri).
Pentru a-şi asigura eficienţa procesului de inoculare în conştiinţa maselor, a unei istorii deformate, nu aveam acces la alte surse de informare, acestea fiind cenzurate sau interzise. Iar dacă, totuşi, accesam alte surse, eram pedepsiţi. Mai mult, nu aveam voie să punem la îndoială informaţiile pe care ni le ofereau ei despre istoria pe care ne-o furnizau şi nu aveam voie să nu considerăm ca fiind autentice documentele şi mărturiile pe care ni le prezentau ei ca dovezi ale faptelor şi evenimentelor istorice pe care ni le serveau. Nu aveam voie să ne exprimam, cumva, alte opinii, nu aveam voie să punem sub semnul întrebării, să contestăm sau să negam nimic din ceea ce ni se prezenta ca fiind adevăr istoric. Ne erau îngradite, astfel libertatea gandirii şi libertatea de exprimare.
Asta mi se pare cumplit. Nu aveam voie să ne exprimăm propriile opinii, păreri, concluzii, dacă intrau în contradicţie cu adevărurile servite de ei, de-a gata. Nu aveam voie să punem la îndoială acele adevaruri. Nu aveam voie sa le contestăm.
Decembrie 1989 a însemnat, în primul rând, descătuşarea gurilor. Libertatea cuvântului. Din acel moment, am început să avem voie să vorbim, să ne dăm cu părerea, să ne exprimăm opiniile, să punem întrebări (chiar dacă nu primim, întotdeauna, răspunsuri), să punem sub semnul întrebării, să negăm, să afirmăm ceea ce credem. Poate că nici acum nu avem acces la orice sursă de informaţie ne dorim. Poate că şi acum ne sunt cenzurate unele informaţii. Dar avem dreptul - nu-i asa? - să contestăm sau să nu fim de acord cu ceea ce ni se oferă. Nu? Putem să ieşim pe stradă şi să spunem: "noi NU CREDEM că, ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost o Revoluţie. Noi credem că a fost o lovitură de stat!" Pot să am orice opinie şi mi-o pot exprima liber, nu? Că şi pentru asta s-a murit în 1989. Inclusiv pentru asta a iesit lumea în stradă atunci. A fost prima libertate manifestată de oameni în acele zile. Au început să nege şi să conteste. Să-şi exprime opinia. Să nu fie de acord. Să-şi spună propria opinie.
Iar acum imaginaţi-vă că, printr-o "minune", dreptul la liberă exprimare a dispărut! Nu mai aveţi voie să spuneţi chiar tot ce gândiţi, tot ce credeţi. Imaginaţi-vă că, exact ca pe vremea despre care vorbeam mai sus, anumite adevăruri vă sunt servite de-a gata iar voi nu aveţi voie să vă exprimaţi în sensul de a le pune la îndoială, de a le nega sau de a le contesta. E o chestiune de principiu aici. Imaginaţi-vă, deci, că trăiţi într-o astfel de ţară, în care, dacă te exprimi în sensul de a pune anumite lucruri la îndoială (atenţie, nu toate lucrurile, ci doar unele - spuneam ca e o chestiune de principiu), îţi rişti libertatea. Vin autorităţile, te leagă şi... nu ştiu! Iţi fac ceva rău. În mod legal. Ce aţi zice dacă s-ar intampla acum asta? Cum aţi reactiona? Ce atitudine aţi avea, în condiţiile nivelului propriu de valorizare al libertăţii de exprimare?
V-am propus sa va imaginati o anumita situatie pentru ca, în final, adică acum, să vă dau o veste proastă şi care nu este vreo născocire de-a mea: trăim, în continuare, într-o ţară în genul celei descrise de mine. Poate prea puţini ştiu, dar există în România zilelor noastre, o lege în vigoare (Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 31 din anul 2002) care spune că negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea [...], prin orice mijloace, în public, a... (ceva; nu spun ce, că nu asta are relevanţă)... ori a efectelor acestuia se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani..."
Deci ea, legea, prevederea legală în vigoare în România anului 2015, la 25 de ani de la Revoluţie, îmi interzice mie, cetăţeanul unui "stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme..." (am citat din articolul 1 al Constitutiei Romaniei), aşadar îmi interzice mie să-mi exprim liber, pe strada, sau pe un blog (de ce nu? ca tot spaţiu public este şi aici), o opinie, propria mea opinie, daca ea este în sensul de a nega sau contesta faptul că X lucru s-a întâmplat. Îmi interzice dreptul meu de a-mi exprima o opinie.
Dacă mai iau în calcul şi faptul că X-ul reprezintă un eveniment trecut, o situaţie care nu mi-a fost contemporană şi despre care aflu din relătarile unor autori de lucrări istorice sau de altfel, adică o situaţie ale cărei detalii nu le pot cunoaşte decât pe baza percepţiilor subiective ale unor oameni, redate în maniera pe care ei au crezut-o de cuviinţă, încep să-mi pun problema: în ce fel de lume trăiesc?
Să luăm un exemplu, pentru o mai bună înţelegere. Să zicem ca tu, cititorule, eşti un cetăţean sau o cetăţeană, căruia/căreia eu vin şi-i spun că acum, nu ştiu..., acum nişte ani în urmă, când încă tu nu te nascuseşi, nişte oameni s-au purtat urât cu nişte alţi oameni. Îţi arăt nişte poze şi nişte documente care spun acelaşi lucru, despre care tot eu îţi spun că sunt autentice. Ştii ce se întamplă dacă tu îndrăzneşti ca, după aceea, să spui, pe strada fiind: "Naaa! Nu pot să cred că s-a întâmplat aşa!"? Ori, mai rău, te trezeşti spunând "Pleacă, mă, d-aici cu făcăturile tale, că nu sunt decât baliverne!", ştii ce se întâmplă? Vin poteraşii şi te iau. Şi faci puscarie. Acum, în România anului 2015.
Sau altă ipoteză: După ce vin eu şi îţi spun cele de mai sus, mai vine altul care îţi spune că nu s-a întâmplat aşa cum am zis eu. Poate că îţi aduce şi ăla poze şi documente care îi susţin afirmaţiile. Ce trebuie să faci tu? Să ma crezi pe mine. Sau, indiferent de ceea ce crezi, tu, în public, nu ai voie să spui că ăla are dreptate iar eu am minţit. Nuuuu! Ai voie sa afirmi numai invers: că eu am dreptate şi ăla e un falsificator nenorocit. Nu contează ale cui dovezi sunt mai convingătoare, tu nu ai voie să-i dai lui dreptate. Înţelegi cum stă treaba? Întelegi că asta scrie într-o lege a României de acum? Înţelegi în cel fel de democraţie trăim?
Poate că supărarea mea nici nu ar fi atât de mare dar, în aceeaşi ţară, aceeaşi lege îi garantează altuia dreptul de a-mi terfeli şi batjocori cum are chef, valorile în care eu cred, jignindu-mi sentimentele: religioase, morale sau de altă natură. Şi nu îl sancţionează în niciun fel. Iar asta sub pretextul suprem al libertăţii dreptului la liberă exprimare. Mi se pare că această situaţie, trădează un pic de ipocrizie legalizată din partea... nu ştiu... a statului? Mi se pare că avem de-a face cu un pic de inechitate consacrată legal ceea ce este cel puţin frustrant pentru mine, ca individ trăitor în acest stat.
Încă o dată, fără concluzie. Nu de alta, dar poate mă trezesc că o mai fi vreo lege de care încă nu ştiu, în temeiul căreia să fiu legat pentru faptul că emit concluzii. Şi pe bune că nu aş fi deloc mirat dacă s-ar întâmpla asta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu