Observă-te!

Nu doar o dată l-am auzit pe părintele meu duhovnic făcând apel, în contexte diferite, la exercițiul autoobservării: fie la conferințele pe care le susține, fie în predicile de la finalul Sfintei Liturghii, fie în discuții particulare... pentru mine, totul a culminat cu momentul în care mi-a dat canon să mă autoobserv. Atunci mi-am dat seama că este, totuși, un exercițiu serios și care merită mai multă atenție.

De câte ori îl auzeam vorbind despre autoobservare, mi se părea că face apel la o metodă mult prea simplă și prea puțin importantă de a aborda anumite situații care presupuneau o atentă gestionare din punct de vedere spiritual. Până la urmă, ce putea fi atât de dificil în a te autoobserva, în a-ți urmări reacțiile în diferite contexte și situații? Și apoi, ok, te observi, și? Ce rezolvi cu asta? Cu ce îmi poate fi de folos să observ, de exemplu, că mă enervează comportamentul unei anumite persoane când este evident că mă enervează pentru că nervozitatea pune stăpânire pe psihicul meu. Sau să îmi observ revolta pe care o resimt într-un anumit context. Ștu că mă enervez, știu că mă revolt, simt, trăiesc aceste stări, ce să mai observ la ele? Ori atunci când mă chinuiește o patimă, ce să mai observ? Că mă chinuiește? Păi mă chinuiește, o simt, deci ce să mai observ? Senzația mea era că aș fi riscat să alunec undeva, în derizoriu dacă, în loc să caut o soluție pentru problema cu are mă confruntam, aș fi stat doar să mă observ, să-mi observ stările negative de care eram oricum conștient.

Și totuși, la o abordare mai serioasă a acestor sfaturi, am constatat că lucrurile stau altfel decât mi le imaginam eu. În primul rând, acest exercițiu al autoobservării s-a dovedit a fi mai dificil de realizat decât bănuiam la prima vedere. Îmi propuneam să-l fac și nu reușeam. Și mi-am pus, evident, întrebarea "de ce?". Așa că am început să observ de ce nu pot să mă autoobserv și am făcut o primă constatare care mi-a fost de foarte mare ajutor în continuare. Nu reușeam datorită tendinței mele - și cred că este valabil în cazul multora altora asemenea mie - de a nu mai fi atent la propria prsoană, fiind cvasipermanent ancorat în aspecte ale realității înconjurătoare exterioare mie. Să o luăm în ordine, pe parcursul unei zile:

- dimineața: agitația obișnuită legată de pregătirea pentru plecare: îmbracă-te, îmbrac-o p-aia mică, fii cu ochii pe ea să nu mai facă vreo boacănă, grija permanentă de a nu uita ceva, etc.; ieși din casă, hai repede la mașină, vezi ca aia mică să fie poziționată corect în scăunel, prinde-i centura, urcă-te la volan, deja e tarziu, fii atent la intersecții, semafoare, fă un inventar mental al agendei zilei... vezi că-ți iese un aiurit în față deși avea cedează trecerea, altul a blocat intersecția și stăm toți uitându-ne unii la alții, așteptând să facă tăntălăul o manevră așa încât să ne putem mișca... deja este și mai târziu... ajungi, în sfârșit la grădiniță, pregătește-o repede pe cea mică pentru a intra la clasă, fugi repede la mașină, pleacă spre serviciu... alte intersecții, alți bezmetici... agenda cu problemele zilei în cap... un berbec traversează total aiurea strada.... am ajuns la serviciu, tensiunea crește, nu găsești loc de parcare.... câteva înjurături în minte la adresa celor care au parcat pe câte două locuri... tragi, totuși, undeva, fugi în birou;

- în timpul zilei, la serviciu: încep telefoanele, lucrările curg, alergi de la o ședință la alta și între ele mai rezolvi câte o sarcină foarte urgentă, verifici mailurile, răspunzi la cele care trebuie... șeful țipă la tine, te enervezi că nu înțelege că ai doar un cap și două mâini cu care să lucrezi... verifica-ți vraful de lucrări, scapă de restanțe, verifică termenele celorlalte, telefonul te întrerupe la nesfârșit, alte task-uri, alte urgențe, alte termene... în sfârșit, se termină programul;

- dupăamiaza, după serviciu: fugi repede spre grădiniță că i se termină programul, fă inventarul cumpărăturilor pe care trebuie să le mai faci și a celorlalte probleme pe care trebuie să le mai rezolvi în acea dupăamiază/seară... alți berbeci pe stradă... o voce gravă la radio mai anunță niște scumpiri și câteva taxe noi... nervi... de unde să mai faci rost de bani ca să faci față prețuilor astea care o iau razna în fiecare zi?.... idiotul ăla din spate ce o avea de tot claxonează, nu vede că e blocat totul?... timpul tece, mai sunt 5 minute și se termină programul la grădiniță.... în sfârșit ai ajuns, ia-o pe cea mică, fixeaz-o în scăunel, pune-i centura, unde să te duci mai întâi: la cumpărături cu cea mică sau să o duci acasă pentru că deja îți repetă în continuu că îi e foame?... uite-l p-ăsta cum a ocupat tot drumul și nici nu se sinchisește că nu ai pe unde să treci de el... deschizi geamul, spui două trei vorbe pe care tu le consideri civilizate dar animalul te sfidează nebăgându-te în seamă... începi să spui niște chestii, începe și el... deja îți tremură vocea și mâinile pe volan... ajungi , în sfârșit, acasă, o lași pe cea mică, fugi la cumpărături... p-asta nu o au, astalaltă au scumpit-o de ieri până azi... te umpli iar de nervi... aleargă pe unde mai ai unele probleme de rezolvat;

- ai intrat, în sfârșit, seara în casă: cea mică trebuie spălată și culcată dar e prea obosită să te mai înțelegi cu ea... e Gică-Contra! ce-o fi apucat-o? Plânge, nu vrea să intre la baie, o privești neputincios și plin de nervi... într-un final, ai culcat-o, deschizi calculatorul, mai citești ceva, mai vezi o știre, reclamele te agresează psihic... într-un final, cazi lat.

Concluzia: când să te mai autoobservi? Faci un review scurt al zilei, concluzionezi că ai fost cvasipermanent stresat, nervos, conflictual și frustrat apoi adormi înainte de a mai trage și alte concluzii. Iată un scenariu care se repetă aproape zi de zi și care pare că nu-ți mai lasă timp de autoobservare - o ocupație care, brusc, pare că devine un devărat lux accesibil numai celor care își permit să mai aibă timp și de așa ceva.

Așadar, primul lucru pe care l-am înțeles după această primă observație, a fost acela că, în cea mai mare parte a zilei, nu mai sunt propriul meu stăpân. Stăpânii mei sunt grădinița, serviciul, probleme din trafic, oamenii din jurul meu și reacțiile lor, cumpărăturile, facturile care trebuie plătite, ratele la bănci, etc. Dacă nu reușesc nici măcar să fiu atent la propriile mele reacții, ci acționez în virtutea factorilor exteriori care mă agresează în permanență, sub imperiul impulsului de moment sau/și instinctual, fără a mai trece ceea ce fac prin prea multe filtre, înseamnă că pornesc, zilnic, în existența mea cotidiană cu un handicap care se traduce în a nu face față ispitelor și a mă lăsa copleșit și guvernat, cvasipermanent, de propriile mele patimi. Am înțeles, în acel moment, că acea autoobservare permanentă este o condiție elementară și strict necesară înfruntării evenimentelor zilei din perspectiva omului care este stăpân el pe el însuși, și nu este stăpânit de ceea ce este în jurul lui. Până să ajungem la abordări de natură spirituală ale existenței noastre cotidiene, iată, trebuie să rezolvăm chestiuni mult mai prozaice, cum ar fi să avem un mai bun autocontrol și o mai bună stăpânire de sine. Iar autoobservarea este doar un mic prim pas în acest sens.

Trebuie să mărturisesc faptul că simpla conștinetizare a ceea ce am descris mai sus m-a ajutat ulterior să am disponibilitatea necesară ca, pe parcursul unei zile, nu în mod constant dar măcar de câteva ori, să reușesc această autoobservare. Și nu neapărat în mod simultan cu momentul unei anumite manifestări, însă în clipele imediat următoare am reușit. Iar efectele au fost mai mult decât uimitoare: nu doar că am reușit să-mi reprim fără niciun efort starea de enervare atunci când - de exemplu - un șofer mai agresiv mă șicana în trafic, însă acel moment de autoobservare m-a ajutat să conștientizez faptul că nu el era cel vinovat de ceea ce făcea, ci patima care îl stăpânea ori  ispititorul care îl muncea în acele clipe. Astfel, m-am trezit că furia inițială a fost înlocuită cu un sentiment de compasiune față de acea persoană, atitudine pe care, cu siguranță, aș fi considerat-o imposibil de manifestat dacă cineva mi-ar fi spus că trebuie să o am într-un astfel de moment, fără să fi trecut, în prealabil, prin experiența descrisă. Mai mult decât atât, mi s-a vădit în mod clar acțiunea aceluiaș ispititor asupra mea în momentul în care am început să mă enervez. Mi-am dat seama cum mă ispitea către enervare și pronunțarea de injurii și de impactul negativ, de hrănirea patimii proprii pe care ar fi produs-o consumarea unei asemenea stări. Atunci am înțeles ce armă extraordinară este această autoobservare care, manifestată împreună cu credința în Dumnezeu, ne poate ajuta să trecem peste momentele dificile și să-l îndepărtăm pe acest neobosit ispititor sau măcar să-i dejucăm planurile malefice pe care și le tot face cu noi.

Autoobservarea este un exercițiu care trebuie practicat. Prin el, venim în întâmpinarea ajutorului pe care Dumnezeu ni-l dă spre a nu aluneca în inspită și ne pregătește pentru primirea acestui ajutor. fără el, fără conștinetizarea propriilor, trăiri, emoții și reacții, este mult mai greu să facem față ispitelor și încercărilor iar ajutorul pe care Dumnezeu ni-l oferă poate rămâne fără un răspuns din partea noastră. Așa gândesc eu la acest moment, prin prisma experienței pe care am avut-o și care sper să-mi fie de mare ajutor în continuare.