Timpul ca unica șansă de evoluție spirituală

Așa mă gândesc eu: că ceea ce definim noi ca fiind timpul, în conștiințele noastre reprezintă, de fapt, această succesiune a secundelor, minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor, lunilor și anilor. În fapt, o succesiune a unor elemente ciclice a cărei definirie este inspirată, probabil, de ciclicitatea mișcării de rotație a Pământului în jurul propriei axe și în jurul Soarelui, precum și a Lunii în jurul Pământului. Acastă ciclicitate ne ajută să măsurăm, să cuantificăm cumva curgerea timpului. Pentru că, dacă potrivit altor presupuse legități ale Universului, Pământul nostru ar fi existat și viața ar fi fost posibilă fără ca acesta să fie supus unor mișcări ciclice, ci unei mișcări liniare prin Cosmos ori poate chiar nemișcării, cred că noi nu am mai fi măsurat la fel cugerea timpului.

Cred eu că cel mai corect ar fi să definim timpul  în legătură directă cu procesul de transformare continuă la care este supusă materia, precum și spiritul ancorat în materie. Curgerea aceasta a timpului, ori timpul însuși, perceput ca însăși această curgere a vremii, înseamnă, de fapt, însăși transformarea neîncetată, procesul de metamorfoză continuă căruia îi este supusă materia și tot ceea ce se află în legătură această materie, adică inclusiv sufletele noastre pe parcursul existenței materiale a omului. Pentru că, în afara existenței materiale, nu există procese de transformare, ci totul stagnează din punct de vedere al proceselor evolutive. Mă refer aici, bineînțeles, doar la ceea ce știu eu că există în afara spațiului material, adică sufletele oamenilor după moartea acestora și ființele spirituale nemateriale, despre a căror existență Dogmatica ne spune că este infinită. "Fără trup, posibilitățile spiritului nu s-ar putea actualiza" afirmă profesorii Zăgrean și Todoran în Dogmatica ortodoxă, de unde deduc că însăși existența materială a omului sau, cu alte cuvinte, a spiritului în relație directă, nemijlocită cu materia, este cea care îi permite acestuia să se transforme, să evolueze, să aspire către mântuire și chiar să o obțină. 

De fapt, infinitatea existenței sufletelor și a celorlalte ființe spiritule nemateriale este - gândesc eu - o percepere, o înțelegere greșită a noastră, a celor care raportăm totul la timp și la curgerea timpului. De fapt, toate aceste ființe nematerialnice sunt situate în afara timpului, sunt atemporale, nu mai sunt supuse niciunui proces de transformare, ci rămân într-o permanentă stagnare. Însăși această construcție - "permanentă stagnare" - nu cred că este corectă, fiind vorba de alăturarea unor termeni incompatibili: permanența se raportează la timp, adică la procesul de transformare continuă, în timp ce stagnarea este un "proces" atemporal. Ea începe acolo unde nu mai există timpul, unde timpul se oprește. Nu există stagnare, ci poate doar iluzia stagnării, în interiorul timpului. Poate doar o încetinire împinsă la extrem dar fără a se confunda vreodată cu oprirea totală. Oprirea totală înseamnă moarte, înseamnă trecerea în atemporalitate. Atemporalitatea este stagnare.

Marea noastră problemă este imposibilitatea înțelegerii atemporalității pentru că singura noastră experiență este tocmai cea a temporalității. Și cred că, în mod fatal, nici nu vom putea avea vreodată experiența atemporalității pentru că ființa umană - gândesc eu - nu poate experia nimic în plan atemporal. Experiența înseamnă acumulare iar acumularea nu se poate realiza decât în strânsă legătură cu un proces de transformare, de evoluție, adică în interiorul curgerii timpului. 

Dacă, de exemplu, ar fi să-l credem pe Origen și să considerăm că sufletul nostru preexistă momentului concepției omului, adică momentului în care sufletul intră în relație directă și nemijlocită cu materia prin care devine om trăitor în această lume, atunci lipsa oricărei amintiri din acea perioadă a preexistenței ar putea fi determinată tocmai de lipsa oricărei experiențe întrucât, atemporal fiind, sufletul nu putea decât să stagneze, deci nu experimenta nimic, nu acumula nimic. Murind omul, sufletul lui (re)intră în acea fază de stagnare, de atemporalitate. Nu se mai transformă, rămâne aşa cum l-a prins moartea trupului: fericit sau nefericit, liniştit sau neliniştit, împăcat sau neîmpăcat, mântuit sau nemântuit, în funcţie de gradul/nivelul lui de evoluţie din momentul morţii. Îngheaţă în acea stare. Intră într-o stagnare în acea stare. Poate că nu imediat. Nu ştim. Religia ortodoxă ne spune că mai există o perioadă în care, deşi sufletul a trecut în celălalt plan, se mai poate încă mântui în raport cu atitudinea/acţiunile întreprinse de cei trăitori, rămaşi în viaţă, care se roagă pentru el. Există însă acel moment al judecății personale dincolo de care totul devine "permanent", "veșnic", orice proces de tranformare încetează definitiv, sufletul trece definitiv în plan atemporal, stagnând în starea care i-a fost stabilită prin judecata lui Dumnezeu. De ce cred asta? Pentru că, dacă aș admite existența unor procese de transformare și dincolo de existența materială și dincolo de momentul judecății lui Dumnezeu, ar însemna că există posibilitatea ca sufletul să se poată mântui și după aceea, ar însemna că procesele de transformare ar fi specifice nu doar lumii/existenței materiale și ar însemna că această etapă a existenței materiale a omului nu și-ar mai avea sensul, deci afirmațiile Mântuitorului despre perenitatea pedepsei sau recompensării după moarte ar fi neadevărate, ceea ce eu exclud fără echivoc.

În atemporalitate nu mai există nicio unitate de măsură a timpului. Acolo secunda sau mileniul sunt totuna. Ele nu mai pot fi percepute, nu mai pot fi înțelese. Cred că singur doar Dumnezeu poate coexista în ambele planuri simultan. Doar El poate fi temporal și atemporal pentru că umple totul și reprezintă totul: transformarea și stagnarea, deopotrivă, în mod simultan. 

Până acum îl vedeam pe Dumnezeu ca fiind ancorat în atemporal de unde guvernează și ceea ce este în plan temporal. Acum îmi dau seama că El, de fapt, este singurul care poate realiza un paradox inaccesibil pentru noi, oamenii, și care poate că definește una dintre diferențele fundamentale dintre noi, cei care suntem creați după Chipul Lui, și El: coexistența simultană în ambele planuri: al curgerii timpului și al atemporalității. Cred că noi, oamenii, succedem în existența noastră aceste planuri: venim (sau nu) din atemporalitate, intrăm în timp, apoi murim și (re)devenim atemporali, stagnând într-o stare determinată de modul nostru de viețuire în planul existenței temporale. Dumnezeu preexistă, coexistă și postexistă curgerii timpului, simultan și - încă un paradox - fără a fi, totuși, supus vreunui proces de transformare, El fiind Necreeat și Neschimbat. El este cu mult deasupra a ceea ce putem noi înțelege sau experimenta. 

Noi putem experimenta, succesiv, doar două tipuri de existență: temporală și atemporală. Succesiv. Iar din această perspectivă, oricum este improprie expresia "experimentarea atemporalității" pentru că stagnarea - așa cum am concluzionat deja - nu poate fi experimentată, în sensul propriu al acestei expresii. Nu putem nici măcar înțelege atemporalitatea, neavând experiența ei, în mod fatal (după cum spuneam mai sus). Însă, chiar și după ce ajungem să o cunoaștem, tot nu vom ajunge să înțelegem perspectiva lui Dumnezeu asupra existenței, noi neputând trece de granița paradoxului trăirii simultane a temporalității și atemporalității.

În mod evident, există o foarte mare probabilitate să greșesc în mod grav în aceste raționamente însă acesta este stadiul în care se află neliniștile mele existențiale și admit întru totul failibilitatea cvasitotală a înțelegerii din partea mea a unor realități care transced capacității mele actuale de cunoaștere. Mă gândesc doar că există, matematic vorbind, o posibilitate (dintr-un număr care poate că tinde spre infinit) ca lucrurile să stea așa.