Patimile sufletului

"Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului" (Ioan 8, 34) le spunea Mântuitorul iudeilor care se credeau liberi... cât de profund este și câte implicații complexe are acest adevăr rostit de însuși Fiul lui Dumnezeu! Aș putea să închei aici acest articol întrucât cele 7 cuvinte ale Mântuitorului au epuizat subiectul.

Într-o succesiune firească a abordărilor tematice în cadrul acestui blog, după atâta vorbărie referitoare la ispită nu puteam să nu aduc în discuție și problematica patimilor care stăpânesc sufletul omului pentru că - nu-i așa? - o dată căzut în ispită și săvârșind păcatul, ia naștere patima (concretizarea modalității în care omul devine "rob al păcatului"). Patima este, în viziunea mea - a mireanului ignorant - înclinația omului către săvârșirea de păcate. Odată săvârșit un păcat, în sufletul omului se naște o predispoziție pentru a repeta acel păcat iar această predispoziție este patima însăși. Cu cât patima este mai mare, cu atât ispititorul are mai puțin de lucru, pentru că, sub imperiul patimei, ajungem să ne ispitim singuri, fără ca el să mai aibă altceva de făcut decât să ne privească satisfăcut cum facem singuri treaba în locul lui.

Patima vădește înrobirea noastră sufletească. Aș tinde să cred că este, de altfel, singura modalitate prin care libertatea sufletească a omului este îngrădită. Din această perspectivă, cred că două sunt armele diavolului în lupta cu omul: prima (și cea mai importantă) este ispita, fără de care omul nu poate fi atras în cursa săvârșirii păcatului. A doua este patima care, spre deosebire de prima, nu reprezintă o armă directă a diavolului, ci una indirectă: el, prin numeroasele ispite, ne determină să păcătuim iar păcatul este cel care naște în sufletul nostru, sub propria noastră oblăduire, patima. Patima nu mai este ispita cea din afară, care ne este dată de diavol, ci este ispita din interiorul nostru, care vine de la noi înșine. Patima este urmarea păcatului și devine cu atât mai intensă cu cât am repetat mai des păcatul care o determină. De patimă nu putem scăpa, așa cum o facem de păcate, prin Taina Spovedaniei. Dezrobirea presupune o luptă acerbă. Este o luptă cu noi înșine, cu propriile noastre slăbiciuni pe care ni le-am alimentat și dezvoltat prin numeroasele abateri de la Lege. Este o luptă în care ajutorul lui Dumnezeu și credința în El și în salvarea care ne vine de la El, reprezintă elementele esențiale și condițiile necesare ale victoriei.

Patima este cancerul sufletului. Este o tumoare care nu poate fi înlăturată decât prin măsuri radicale. Aici însă nu există soluții sau scheme de tratament general valabile pentru pentru profilaxia patimilor. Așa cum omul este unic, rețeta este, la rândul ei, unică pentru fiecare om în parte și cred că numai duhovnicul este cel care ne-o poate prescrie, după o îndelungă și laborioasă cunoaștere a fiecărui înrobit al patimilor.

Am citit despre sfinți și monahi care duceau lupte de o duritate extremă cu câte o patimă care nu le dădea pace și stau să mă întreb: eu, care citind un îndreptar de spovedanie, am constatat cu oroare că sunt stăpânit de absolut toate patimile care erau înșiruite acolo, ce șansă am să mă lupt cu toate acelea? Dacă un călugăr cu credința cu mult mai puternică decât a mea, abia reușea să răzbească în lupta cu o singură patimă, eu, mireanul ignorant, cu o credință incomparabil mai slabă și al cărui suflet este stăpânit de toate patimile pe care le-am regăsit enumerate într-un loc, ce șansă am să răzbesc? O astfel de constatare este absolut dezarmantă însă există un amănunt care mă face să am convingerea că am o șansă, chiar dacă eu nu știu acum, în aceste moment, în ce constă ea, așa cum are o șansă fiecare semen de-al meu care populează, la fel ca mine, această lume. Care este rațiunea pentru care aș avea o asemenea convingere? Simplu: faptul că încă mai exist, încă mai sunt în viață. Eu cred că rămânem în viață pe acest pământ atât timp cât Dumnezeu însuși consideră că ne putem mântui. Poate este o aberație ce am spus acum, însă această convingere mă ajută să nu dezarmez. Pentru că, dacă nu aș avea această convingere, nu aș mai avea de ce să sper și de ce să încerc să repar ceva în propria mea existență și în propriul meu suflet.

Mi-am mai pus întrebarea: de ce este necesar să ne luptăm cu patimile, atâta vreme cât există taina Spovedaniei prin care Dumnezeu ne iartă și ne curăță de toate păcatele pe care le-am săvârșit până în acel moment? Ok, am sufletul plin de patimi, dar șansa mântuirii mele rezidă din iertarea pe care Dumnezeu mi-o dă pentru păcatele mărturisite. Deci, dacă îmi voi mărturisi cât mai des păcatele, pot accede la mântuire și cu sufletul ăsta plin de patimi. Poate că nu este un raționament greșit, numai că m-am gândit așa: patimile sunt generatoare de păcate. Probabilitatea de a păcătui la scurt timp de la mărturisire este - matematic vorbind - direct proporțională cu numărul și intensitatea manifestării patimilor care îmi stăpânesc sufletul. Cât de des ar trebui să mă spovedesc astfel încât acel "ultim ceas" care nu știu când, cum și în ce împrejurare mă găsește, să vină într-un moment în care să am sufletul curat? Poate doar dacă vine atunci, în secunda imediat următoare celei în care m-am spovedit, ceea ce ar fi un imens dar de la Dumnezeu pe care nu știu dacă-l merit și dacă-l voi primi. Iată, deci, că este bine să scap de cât mai multe patimi pentru a-mi reduce probabilitatea săvârșirii de păcate.

Apoi tocmai existența patimilor este cea care slăbește credința. Slujind lor, nu mai rămâne suficient timp pentru a sluji lui Dumnezeu și celor trebuincioase sufletului. Nu cred că poate coexista o credință puternică alături de multe și grele patimi sufletești. Cred că se exclud reciproc. Deci trebuie să scap de patimi pentru a face loc credinței. Pentru că un lucru este clar: credința este condiția esențială a mântuirii. Alături de ea, sunt foarte importante și celelalte virtuți cum ar fi iubirea și smerenia a căror manifestare în sufletul nostru este, la rândul ei, afectată de existența patimilor. Cum pot fi smerit dacă sunt stăpânit de patima trufiei, de exemplu? Iar fără smerenie, credința în Dumnezeu este o vorbă în vânt. Concluzia este că avem, într-adevăr, nevoie să ne luptăm cu patimile și să ni le scoatem din suflet.

Mai multe lucruri despre acest subiect nu pot rosti fără a intra pe teritoriul teleoghisirii, acolo unde nu vreau să ajung, nefiind vrednic de așa ceva. Cred doar că, în lupta cu patimile, rolul duhovnicului este fundamental. Practic, nu cred că putem avea pretenția de a găsi soluții și de a duce această luptă, fără un duhovnic care să ne fie alături. Nu este o luptă pe care omul să o poată duce singur. Eu unul, cel puțin, nu cred că aș fi în stare de așa ceva.