Ispita - partea I

Stau și mă întreb: ce ar fi fost lumea fără ispită? În primul rând, nu știu dacă ar mai fi existat lumea, așa cum o vedem noi azi și dacă nu cumva Adam și Eva și-ar fi trăit eternitatea în Eden, netulburați, într-o permanentă supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ori dacă, totuși, Dumnezeu i-ar fi alungat de acolo pentru un alt motiv și ar fi avut aceeași soartă precum cea descrisă în Vechiul Testament, cum ar fi fost oamenii trăind fără experiența ispitei. 

Fără ispită nu ar fi existat cădere iar fără cădere omul nu ar mai fi putut experimenta pocăința și iertarea care este poate cea mai cutremurătoare formă de manifestare a iubirii. Fără această experiență a manifestării iubirii asupra sa, ca răsplată pentru pocăință, omul însuși poate că nu ar fi avut șansa de a simți și revărsa asupra altora dar mai ales asupra lui Dumnezeu această iubire izvorâtă din propria-i inimă. Fără ispită cred că nu ar mai fi putut să existe lupta omului cu ispita, luptă care șlefuiește sufletul spre întărirea și strălucirea sa.

Ispita este o necesitate în procesul evoluției spirituale. Căderea în ispită, cea care îl pune pe om în opoziție cu Dumnezeu, este tocmai cea care îi dă omului șansa cunoașterii măreției lui Dumnezeu iar smerita întoarcere prin regret și cererea iertării este însăși calea sufletului către Dumnezeu. Poate tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ispita să se manifeste în imaculata Grădină a Edenului, dându-i omului șansa ca, prin experiența oferită de căderea în ispită dar mai ales a întoarcerii din păcat către Dumnezeu, să-și atingă propria deplinătate ființială al cărei unic scop este asemănarea cu Dumnezeu: Și a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră..." Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut... (Facere I; 26,27).

Chiar dacă nu îmi este pe deplin accesibilă înțelegerea necesității ispitei, aceasta este arătată în mod clar de faptul că însuși Mântuitorul a fost supus acestei experiențe când a stat 40 de zile în pustie "fiind ispitit de diavol" (Luca, IV, 2). Cum însă singur numai Dumnezeu este fără de păcat, Hristos, întrupat în om fiind, a reuşit să nu cadă în ispită. Nu în ultimul rând, mă gândesc că, dacă ispita nu ar fi fost necesară omului, cu siguranță Dumnezeu nu ar fi lăsat ca aceasta să se manifeste și chiar, mai mult, să-și lase Propriul Fiu întrupat, pradă încercărilor acesteia. 

Ceea ce mă nedumirește însă cel mai mult este relevanța graniței dintre ispită și căderea în ispită (păcatul). Iată, Adam și Eva - oamenii creați de Dumnezeu, forma umană cea mai pură a creației - nu au avut capacitatea de a-i rezista; ei au căzut în ispită, păcătuind. Iisus - Omul care Îl întrupează pe Fiul lui Dumnezeu - nu cade în ispită; o înfruntă, se luptă cu ea și o biruiește. Este probabil singurul personaj uman din istorie care nu păcătuiește căzând pradă ispitei. Dacă vedem ceea ce se spune în Rugăciunea lăsată nouă moștenire de însuși Mântuitorul, putem deduce că scopul nostru ar trebui să fie acela de a ne lupta cu ispita și de a o înfrânge, și nicidecum de a cădea în păcat pentru a ne ridica: "...şi nu ne duce pe noi în ispită..." ("...şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită" potrivit ultimei versiuni în limba franceză care are la bază raționamentul Sfântului Grigore de Nyssa care demonstrează că, de fapt, aceasta ar fi varianta corectă a celei de-a 6-a cereri din Rugăciunea Domnească). Practic, Mântuitorul ne îndrumă să-l rugăm pe Dumnezeu să ne sprijine în lupta împotriva ispitei. Cu alte cuvinte, să ne luptăm cu ispita aşa cum El Însuşi a făcut-o în pustiu, fără a ne lăsa pradă ei şi chemându-L permanent pe Dumnezeu în ajutorul nostru. 

Acestui îndemn i se opune însă, în percepţia mea de mirean ignorant, taboul întoarcerii Fiului Risipitor. Plecând de la afirmarea axiomatică a necesităţii ispitei, cred că este exclusă varianta în care fratele fiului risipitor nu ar fi fost şi el ispitit, pentru că altfel am ajunge la concluzia că Dumnezeu lucrează cu unităţi de măsură diferite şi nu oferă egalitate de şanse pentru mântuire tuturor oamenilor. Plecând, așadar, de la această premisă, ce constat: că fiul risipitor, cel care a căzut în ispită, păcătuind, este răsplătit de părintele său pentru întoarcerea din păcat, trăind experiența iubirii părintești revărsate asupra sa prin iertare, în timp ce fratele acestui fiu, care a înfruntat ispitele slujindu-i permanent părintelui său și necălcându-i poruncile, nici măcar nu înțelege ce se întâmplă, ba chiar se și umple de mânie (v. Luca XV, 11-32).

Nu pot trage o concluzie, neîndrăznind și neavând căderea să teologhisesc. Am pus în cuvinte doar o dilemă care s-a născut azi, într-o formă acută în mintea mea, în urma unei discuții avute cu cineva. Așadar, nu pot trage o concluzie, însă îmi pot pune o întrebare: poate cineva să cunoască valențele/natura ispitei - despre care am concluzionat deja că este necesară evoluției spirituale - fără a experimenta căderea în păcatul către care duce? Oare nu cumva tocmai această neexperimentare duce la ipostaza fratelui fiului risipitor?