Ispita - partea a III-a

În ultima parte a seriei de articole dedicate ispitei aș vrea să abordez un subiect ceva mai controversat în opinia mea: ispita trupească. M-am gândit mult dacă să includ sau nu acest articol pe blog, temându-mă să nu fiu înțeles/judecat greșit de către cei care îl vor citi, tocmai datorită naturii lui controversate.  Dar apropierea primăverii - anotimpul iubirii - proximitatea datei de 14 februarie când consumerismul ne mai îndeasă pe gât o pseudo-sărbătoare destinată destrăbălării sexuale, m-au determinat să o fac, considerându-l "de sezon". Spun că este controversat  pentru că vorbim despre un tip de ademenire care, în anumite limite, dacă se manifestă într-un anumit context, nu este ispită, iar dacă acest context diferă, devine ispită chiar dacă forma de manifestare este, poate, identică, în vreme ce contextul este, fără dar și poate, unul aparent convențional. Controversat și pentru că dezbaterile în jurul lui sunt aprinse de cele mai multe ori, opiniile fiind destul de diversificate iar patimile pe care le stârnește sunt, uneori, destul de accentuate.

Acest tip de ispită a constituit muza inspirației pentru generații întregi de artiști care au dat naștere unor capodopere inestimabile pentru patrimoniul monidal: de la muzică, pictură și sculptură, la poezie, literatură și film. De asemenea, acest tip de ispită este cel care face să se aplice una dintre poruncile primordiale ale lui Dumnezeu: "Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți" (Facerea I, 28). Tocmai în virtutea acestei legităţi divine, este în firea omului şi ţine de natura sa să manifeste atracţie faţă de persoanele de sex opus. Atracţia sexuală este o manifestare naturală care ţine de nevoia omului de procreere şi de aceea graniţa dintre ea şi ispită este, de foarte multe ori, insesizabilă. Fără această atracție, formarea cuplurilor ar fi, practic, imposibilă. Iubirea din cuplu are o componentă sexuală fundamentală, fără de care procreerea ar fi greu de imaginat. În aceste condiții, se pune întrebarea cât este "vinovată" această atracţie şi, mai ales, când devine ea astfel?


În primul rând, cred că limitările de la care trebuie să plecăm sunt, evident, cele expres înscrie în cuvântul Domnului, consemnat în Biblie: a șaptea poruncă din Decalog ("Să nu fii desfrânat"), precum și cuvântul Mântuitorului: "Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui." (Matei V, 29). Apoi sunt și învățăturile Apostolului Pavel: "Iar faptele trupului sunt cunoscute şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare" (Galateni V, 19). Aşadar, este ispită orice chemare către acele fapte ale trupului care sunt considerate păcate. Iar ele sunt păcate, indiferent de natura relaţiei dintre două persoane de sex opus: soţi sau nu. Deci orice faptă care reprezintă altceva decât o relaţie firească izvorâtă din dragostea curată între cei doi, nu poate fi considerată decât păcat. Pentru că adulterul, desfrânarea, destrăbălarea sunt asemenea îmbuibării cu mâncare peste măsură, ori consumului de alcool sau tutun, adică excese care fac rău iar orice faptă de natură să producă un asemenea rău este păcat.

Problema calificării atracției apare în cazul în care ea se manifestă între un bărbat și o femeie care nu sunt soț și soție, dar care sunt îndrăgostiți unul de celălalt. În mod evident, îndrăgostiți fiind, între ei se manifestă și o atracție sexuală care poate fi foarte puternică și care, iată, dacă ar fi căsătoriți, nu ar reprezenta nicio problemă. Izvorul atracției este același: dragostea, însă simpla existență sau nu a unei relații de căsătorie între cei doi face diferența între ispită și atracție firească. Pentru că - nu-i așa? - dacă cedează chemării iar ei nu sunt căsătoriți, se cheamă că au păcătuit, deci atracția a fost ispită, iar dacă sunt căsătoriți înseamnă că nu păcătuiesc, deci nu a mai fost ispită. Deci, teoretic, atât timp cât nu sunt căsătoriți, putem considera că ei se află într-o stare de ispită permanentă, atât timp cât sunt îndrăgostiți. Dar ispita vine de la diavol. Deci diavolul este cel care stăpânește relațiile/sentimentele/atracția între necăsătoriți? Însă fără această atracție, fără aceste sentimente, cum spuneam la început, nu s-ar mai forma cuplu. Iar fără cupluri nu ne-am mai înmulți și nu am mai umple pământul. Deci nu poate fi necuratul izvorâtorul acestor chemări, pentru că nu cred că Dumnezeu a lăsat în grija lui punerea în mișcare a mecanismului care duce la procreere. Concluzia ar fi, deci, că atracția sexuală care apropie un bărbat și o femeie nu este ispită. Dar atunci, dacă ei ajung, totuși, și fac dragoste înainte de a se căsători, tocmai pentru că se iubesc, de ce e păcat? Sau în ce condiții acea atracție eminamente naturală și firească se transformă în ispită?

Nu am pornit la scrierea acestui articol având ca scop tragerea unei concluzii, pentru că știam de la bun început că nu voi fi în măsură să o fac. Nu am făcut decât să pun în pagină, pur și simplu, o dilemă pe care o am de mult timp și pe care nici până în ziua de azi eu personal nu am reușit să mi-o rezolv. Iar ea nu se oprește aici. Problema vinovăției/ispitirii/păcătuirii atunci când vorbim de o atracție bazată pe sentimentul de dragoste între un bărbat și o femeie apare în toate ipotezele în care poate lua naștere acest sentiment. Iar ipotezele - să fim realiști! - sunt fără număr. De ce sunt mai puțin păcătoși doi soți care întrețin relații sexuale dar nu se (mai) iubesc, față de doi îndrăgostiți care nu sunt căsătoriți unul cu celalalt? Sau dacă un cuplu s-a căsătorit poate tocmai plecând de la o relație bazată pe ispită și nu pe dragoste adevărată dar mai târziu unul dintre cei doi descoperă adevărata dragoste alături de o altă persoană, de ce ar fi mai benefică și nepăcătoasă rămânerea împreună a celor doi soți decât despărțirea și însoțirea celor care se iubesc cu adevărat? Și câte alte asemenea ipoteze absolut realiste am putea să mai identificăm și care ar reprezenta tot atâtea semne de întrebare cu privire la ce este și ce nu este ispită în cuplu.

Părerea mea - fără a trage o concluzie și admițând că poate sunt într-o gravă eroare însă nimic, până acum nu mi-a relevat în ce ar consta - este că ori de câte ori există dragoste adevărată, profundă, curată, normală, naturală, fără valențe patologice, însoțită de tot cortegiul de senzații, sentimente, atracții specifice acestui sentiment, nu ar fi corect să considerăm că cei doi sunt în ispită doar raportându-ne la contextul în care cei doi se află (căsătoriți, necăsătoriți, căsătoriți dar nu unul cu altul, etc.), ori că se află în păcat dând curs chemărilor acestui sentiment. Nu cred că dragostea adevărată trebuie sancționată dacă nu se înscrie în niște canoane foarte stricte și nu știu dacă un cuplu de îndrăgostiți, chiar dacă sunt necăsătoriți, trebuie considerați printre cei mai păcătoși oameni doar pentru că nu se încadrează în niște norme care, la rândul lor, nu știu cât de stricte sau/și severe ar trebui să fie pentru cei care trăiesc un asemenea sentiment. Cred doar că trebuie să privim atenți la esența sentimentelor pe care să o înțelegem dacă aceasta ne este cu putință iar dacă nu, oricum să nu le judecăm noi.