Ispita - partea a II-a

Fără a îndrăzni să caut acum un răspuns la întrebarea lansată în finalul postării anterioare, vreau să mă aplec mai mult asupra acestui aspect care pare a juca un rol foarte important în viețile noastre din punct de vedere al evoluției spirituale dar care se răsfrânge și asupra celorlalte planuri ale existenței omului: ispita. 

Având în vedere că însăși rugăciunea domnească îi dedică una dintre cele 7 cereri, fiind singura solicitare negativă - și nu ne duce pe noi (nu ne lăsa pe noi să cădem) în ispită (bine, chiar nu cunosc relevanța acestei particularități, însă bănuiesc că nimic din ceea ce a rostit Mântuitorul nu este lipsit de sens) - cred că sunt suficiente motive să ne îndreptăm cu multă seriozitate atenția asupra a ceea ce înseamnă ispitirea, obiectul ispitei, scopul și felurile acesteia, pentru a-i înțelege, poate, mai bine mecanismul, valențele, locul și rolul în evoluția noastră. Dinnou însă, nu voi teologhisi ci voi încerca, mai degrabă, o abordare laică a problemei, așa cum poate fi ea văzută și înțeleasă de mireanul ignorant care sunt, raportându-mă însă la textele scripturistice, așa cum mă pricep eu.

Ce este ispita?

Ispita reprezintă tentaţia de a face ceva, ademenirea, încercarea prin care trece cineva. Textele evanghelice fac referire la ispită în sensul ei negativ, referindu-se la tentația de a face ceva rău, la îndreptarea acesteia spre săvârșirea păcatului. Însăși Rugăciunea Domnească se referă la ispită atribuindu-i o conotație exclusiv negativă. Așadar, atunci când vorbim de ispită, excludem tentația de a face un lucru pozitiv, având relevanță doar tentația de a încălca o normă. 

Cele 4 Evanghelii ne relevă în mod special ispitele la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu, începând cu ispitirea din pustiu despre care ne vorbesc Matei (Cap.IV, 1-10), Marcu (Cap.I, 13) și Luca (Cap. IV, 1-13), continuând cu numeroasele cereri și întrebări ispititoare care-i sunt adresate de către farisei, saduchei, irodiani, cărturari, arhierei și învățători și încheind cu ispitirea de pe cruce, atunci când unul dintre tâlhari precum și ostașii care erau de față huleau spunându-i să se mântuiască singur dacă El este Fiul lui Dumnezeu.

În ceea ce privește ispita la care poate fi supus omul de rând, textele Evanghelice cuprind două îndrumări mai relevante, din punctul meu de vedere, pe care Mântuitorul le adresează ucenicilor Săi: prima este cuprinsă în Rugăciunea Domnească și se referă la a-i cere lui Dumnezeu-Tatăl ajutorul în lupta împotriva ispitei (Matei VI, 13; Luca XI, 4) iar a doua reprezintă însăși rețeta luptei cu ispita:  "Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios" (Matei XXVI, 41; Marcu XIV, 38)  "Și când a sosit în acel loc, le-a zis: Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită.... Și le-a zis: De ce dormiți? Sculați-vă și vă rugați, ca să nu intrați în ispită" (Luca XXII, 40, 46)

Revenind însă la întrebarea de la care am plecat, putem afirma că ispita este tentația care precede păcatul (căderea în ispită) chiar dacă uneori ajung să se manifeste aproape simultan. Ispita este cea care generează vinovăția în săvârșirea păcatului și cea care determină însăși săvârșirea păcatului făcut cu intenție. Atunci când omul este ispitit, el are în mod natural conștiința abaterii pe care ar reprezenta-o fapta la care este ademenit. 

Principala caracteristică a ispitei o reprezintă, în opinia mea, capacitatea acesteia de a deveni irezistibilă. Ademenirea la care este supus omul în momentul ispitirii, este uneori atât de intensă încât omul nu-i poate rezista și urmează tentației respective, săvârșind păcatul. Ispita este cea care vădește slăbiciunea firii omenești dar și cea care îl poate rușina pe om punându-l în fața propriei slăbiciuni. Această rușine pe care omul o încearcă, este șansa lui de mântuire, pentru că, asumându-și-o, se poate întoarce cu fața către Dumnezeu smerindu-se și cerându-I iertare și ajutor. Ispita dă, așadar, măsura acestei slăbiciuni. Unii pot rezista mai bine ispitelor, alții mai puțin, important este ca fiecare să își asume în mod onest nivelul de slăbiciune pe care îl are în funcție de capacitatea de a rezista ispitei, și să-i ceară lui Dumnezeu ajutorul atunci când simte că nu-i face față, respectiv iertare atunci când a căzut în ispită.

Ispita nu trebuie confundată cu păcatul pe care îl determină. Simpla tentație nu reprezintă păcat, atâta vreme cât nu s-a trasformat în intenția de a păcătui. Spune Mântuitorul: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui  (Matei V, 28), de unde rezultă cât de subțire este linia între isipită și păcat. Ispita transformată în intenție asumată în minte, este deja păcat. De unde rezultă că ispita nu este nicidecum propria dorință/intenție, ci este ademenirea care vine dinspre exterior. Ispita presupune existența unui ispititor. Atunci când există identitate între ispititor și ispitit, deja suntem în prezența păcatului.

Ispita este sau nu păcat în funcție de calitatea subiectului ispitirii: activ sau pasiv (ispititor sau ispitit). Ispitirea săvârșită de cineva asupra altcuiva reprezintă păcat. Ispititorul este cel care păcătuiește. Ispititul, atâta timp cât nu își asuma intenția de a face ceea ce îl ademenește ispitirea, nu păcătuiește.

Nu în ultimul rând, ispita este un important instrument de autocunoaștere, aflat la îndemâna omului. Cunoscându-și slăbiciunile și înclinațiile către păcat, omul are șansa de a se pune la adăpost de acestea sau de situațiile care i le-ar vădi. Are posibilitatea de a-și ameliora aceste slăbiciuni cerându-i lui Dumnezeu ajutorul pentru corijarea lor.

Care este obiectul și scopul ispitei?

Invariabil, obiectul ispitei este păcatul. Omul este ispitit doar în măsura în care este ademenit să săvârșească un păcat. Pentru aceasta îl ademenește ispititorul: ca să săvârșească păcatul. Iar păcatul este aducător de moarte. Deci scopul pentru care îl îndeamnă ispititorul pe om spre săvârșirea păcatului, este moartea acestuia. Pedeapsa păcătosului neizbăvit este, invariabil, moartea sufletului. Lăsându-ne pradă ispitelor, căderea în fața lor este căderea spre moarte. Simplu. Regula justiției divine fundamentale este extrem de simplă: Păcătuiești, mori! Nu păcătuiești, trăiești! Iată, protopărinților noștri le-a fost suficientă săvârșirea unui singur păcat, neascultarea, pentru a face trecerea de la viață la moarte. 

Ce se întâmplă, oare cu noi, cei care păcătuim în fiecare ceas al vieții noastre? Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dăruit iertarea, fără de care omenirea ar fi dispărut demult, însă pe care trebuie să o merităm pentru a o obține.

Întorcându-mă la scopul ispitei, cred că acesta diferă tot în funcție de subiect. Scopul ispititorului este clar și despre el tocmai am vorbit. Scopul celui ispitit însă, trebuie să fie acela de a înfrânge ispita, de a-și suprima propriile slăbiciuni în fața acesteia și, în felul aceasta, de a dobândi iertarea lui Dumnezeu și mântuirea.

De câte feluri sunt ispitele? 

De ce ar fi utilă o clasificare a ispitelor? Părerea mea este că necesitatea ei rezidă din nevoia noastră de a ne stabili modalitățile prin care le înfruntăm astfel încât să nu cădem ori să cădem cât mai puțin cu putință. 

În primul rând, ispitele pot fi clasificate în raport de păcatele spre a căror săvârșire ademenesc. Din acest punct de vedere putem spune că există atâtea tipuri de ispite, câte păcate sunt.

Apoi, există persoane predispuse în mai mare măsură unei ispite care implică intelectul. Tentația rațională poate deveni irezistibilă pentru aceștia și este de natură să le vădească slăbiciunea firii lor la nivel mental. Pentru alții însă, tentația se manifestă la nivel instinctual. Ei se lasă mai ușor pradă ispitelor care le stimulează anumite instincte a căror manifestare îi pune în postura de a păcătui. Deci putem spune că există ispite la nivel intelectual și ispite la nivel instinctual.

O altă clasificare a ispitelor cred că poate fi făcută prin raportare la materialitate. Astfel, putem vorbi de ispite de natură materială (agonisirea de averi) și de ispite de natură imaterială (dorința de răzbunare, de producere de suferințe sufletești, etc.)

Un alt criteriu în raport de care ispitele pot fi clasificate, este dat de disponibilitatea oamenilor către săvârșirea unui anumit păcat. Să luăm un exemplu: un pachet de țigări aflat pe o masă și trei persoane: doi nefumători și un fumător. Dintre cei doi nefumători, unul este un militant convins împotriva fumatului iar al doilea este un tânăr dornic să experimenteze orice este nou. Pentru primul dintre ei, pachetul de țigări nu poate reprezenta niciun fel de ispită, în timp ce pentru al doilea ispita există, însă se fundamentează pe cu totul alte considerente față de cel de-al treilea care este dependent de țigări, fumatul fiind o patimă. Acesta din urmă are cele mai mici șanse de a-i face față ispitei. În cazul lui, ispititorul nu prea mai are nimic de făcut pentru că fumătorul se ispitește singur văzând pachetul de țigări.

Cred, de asemenea, că putem vorbi de o împărțire a ispitelor în raport de limitele capacității omului de a le face față. Astfel, există ispite irezistibile și ispite care pot fi înfrânte; ispite grele și ispite ușoare. 

Un exercițiu pentru o mai bună cunoaștere a ispitelor.

 Cred că ar fi important să acordăm mai multă atenție ispitelor / tipurilor de ispite de care ne lovim în viața de zi cu zi. Așa cum, la sfârșitul zilei, este bine să facem un inventar al păcatelor săvârșite ca să ne cerem iertare pentru ele, cel puțin la fel de util ar fi să inventariem și ispitele cu care ne-am confruntat, să vedem dacă și cum le-am făcut față, contextul în care au apărut, care sunt cele mai dificil de înfruntat și care nu, etc. Un astfel de exercițiu de evaluare, însoțit - bineînțeles - de o rugăciune de ajutor către Dumnezeu, ne-ar putea dezvolta capacitatea de identificare a ispitelor și de înfruntare a acestora cu succes.