Suntem victimele propriei noastre crudităţi

În cursul acestei săptămâni, în Bucureşti un copil a fost ucis de către o haită de câini fără stăpân.

O ştire seacă, crudă şi care, normal, a răscolit întreaga opinie publică. Revolta oamenilor generată de acest eveniment s-a materializat prin aducerea în prim plan a unei soluţii extreme: eutanasierea câinilor vagabonzi.

Nu mă voi referi acum la necesitatea sau/și moralitatea unei asemenea soluții, fiind dificil de pus în balanță un aspect fundamental: viața. Viața oamenilor vs. viața câinilor. O asemenea perspectivă de punere a problemei evident că reduce totul la o singură variantă care presupune curmarea unor vieți. Protejăm oamenii curmând viețile câinilor sau protejăm câinii, expunând oamenii pericolului de a-și pierde chiar viața atunci când cad pradă câinilor? Este clar că e o abordare simplistă, dar atractivă din punct de vedere jurnalistic prin dramatismul extrem al soluțiilor pe care le presupune.


Abordarea tip "viața oamenilor vs. viața câinilor" prezintă însă o carență uriașă, trecută cu vederea de către cei care o susțin, din motive de comoditate: derobarea de responsabilitate. Din această perspectivă, nimeni în afară de câini nu este de vină pentru actele de agresiune ale acestor animale asupra oamenilor. Or acest fundament este total eronat.

Oameni buni, nu câinii sunt de vină pentru faptul că sunt vagabonzi pe străzi, că sunt înfometați, violenți, că sunt mulți, că atacă în haite! Nu ei sunt cei care s-au pus în această postură. Ei nici măcar nu sunt conștienți de pericolul pe care îl prezintă, de gravitatea actelor lor de agresiune și, nu în ultimul rând, nu sunt agresivi pentru că așa vor ei să fie, pentru că ar urmări dinadins să facă rău, pentru că ar fi un act deliberat al lor sau pentru că au vreun interes, legitim sau ilegitim, atunci când sunt violenți. Foamea, prigoana, deruta, lipsa unui adăpost, lipsa unui stăpân, vecinătatea oamenilor, ostilitatea cu care sunt tratați cel mai adesea sunt cauzele care le generează. Ei ajung, din această cauză, să-l perceapă pe om drept un pericol real la adresa lor și atunci devin agresivi.

În raport cu evenimentul nedorit care a generat acest subiect, probabil mă veți întreba cât de vinovat putea fi acel copil care a ajuns victimă acelor câini. Bineînțeles că nu el este de vină, cum la fel de bineînțeles este faptul că, în realitate, el este victima în primul rând a ceea ce a generat comportamentul acelor câini. Din cauza cui au ajuns acei câini pe străzi, ajungând pradă înfometării, sălbăticirii și înrăirii? Acolo trebuie căutată vina: la cei din cauza cărora acei câini au ajuns în acel hal.

Oameni buni, nu câinii aceia l-au sfâșiat pe acel copilaș! L-au sfâșiat cei care au abandonat acei câini pe stradă. L-au sfâșiat cei din cauza cărora acei câini s-au înmulțit și s-au sălbăticit. L-au omorât cei din cauza cărora acei câini au rămas pe stradă, deși avem autorități responsabile cu strângerea lor și ducerea în adăposturi. Și, nu în ultimul rând, l-am sfâșiat noi toți, cei care am rămas pasivi văzând cum se înmulțesc pe străzi acești maidanezi, fără să luăm atitudine față de cei din cauza cărora acest lucru se întâmplă. Cruzimea comportamentului acelor animale nu este altceva decât reflectarea cruzimii oamenilor răsfrânte asupra nefericitelor patrupede pe care noi acum le socotim ca fiind vinovate.

Și atunci, cât de îndreptățită este propunerea de a-i pedepsi pe câini, prin exterminare, pentru tragedii la originea cărora nu stau ei, ci acele persoane din cauza cărora au ajuns câinii să vagabondeze și să devină violenți? Despre responsabilitatea acelor oameni de ce nu vorbește nimeni? Împotriva lor de ce nu se propun niciun fel de măsuri? De ce nu-i arată nimeni cu degetul și nu spune: "Ei sunt de vină, pe ei să-i tragem la răspundere pentru această tragedie!" De ce nu-i căutăm pe acei "iubitori de animale" care lasă câinii, necastraţi, în stradă, pradă înfometării? Asta nu înseamnă că nu trebuie să mai discutăm despre golirea străzilor de maidanezi pentru că, în mod evident, acest lucru trebuie să se întâmple. Vrem, nu vrem, bietele animale au devenit un pericol la adresa oamenilor iar acel pericol trebuie îndepărtat însă, cred eu, nu pe seama vieții lor, ci pe seama celor care le-au trimis acolo. Cum? Obligându-i, prin toate mijloacele legale, la suportarea tuturor cheltuielilor legate de capturarea câinilor, de cazarea lor în stabilimente amenajate corespunzător, hrănirea și îngrijirea lor, castrarea și deparazitarea lor. Obligându-i să facă muncă în folosul comunității constând în îngrijirea câinilor și întreținerea respectivelor stabilimente.

Aceste animale au și ele dreptul la viață, la fel ca oricare altă ființă de pe acest pământ. Nu trebuie să plătească ele, cu propria lor viață, pentru greșelile altora, ci acei care au greșit trebuie responsabilizați cu viețile acestor ființe inocente care au ajuns în această stare jalnică din cauza suferințelor care le-au fost provocate de către oameni. Oameni care, culmea, într-un număr foarte mare de cazuri, s-au declarat iubitori împătimiți ai câinilor pe care i-au abandonat pe stradă. Pentru că aud - și nu m-ar mira să fie așa - că unii dintre acei câini au fost abandonați chiar de către asociații de oameni care se declară mari iubitori de animale, oameni care sunt foarte vocali atunci când vine vorba de susținerea și promovarea drepturilor animalelor dar care, în realitate, le fac nefericitelor ființe, mult mai mult rău și indirect, iată, celorlalți membri ai societății, prin nepăsarea cu care îi abandonează transformându-i în pericole la adresa celor care ajung să fie sfâșiați de câini.

În concluzie, nu pot lua parte la o dezbatere pe tema eutanasierii câinilor fără stăpân și refuz să aleg între a ucide și a nu ucide aceste animale, pentru că direcția urmată de un asemenea mod de a pune problema și a căuta soluții este, după părerea mea, una profund greșită. Nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu să ne lumineze mințile și să avem o abordare matură a problemei, punând în discuție ideea de responsabilitate, ca niște ființe umane și civilizate care ne pretindem că suntem.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Adio, Facebook!

Apartenenţa religioasă, ca element de identitate

RunFest - Prima cursa de alergare lunga (long run) din viaţa mea