Picătura de timp

Este 18 septembrie dimineaţa dar vremea anunţă mai degrabă o zi de vară decât una de început de toamnă. Dar umbra pădurii Băneasa trimite către noi acea răcoare plăcută în care dorim să ne refugiem de multe ori în zilele toride de vară.  Am parcat maşina în faţa Academiei de Poliţie şi îmi îndrept paşii, alături de Călin Novăcescu, spre zona de start a traseului pe care se vor desfăşura probele concursului de cros din această zi. Este primul concurs de acest gen la care particip în viaţa mea şi, vreau - nu vreau, resimt o oarecare emoţie, deşi Călin îmi repetă în permanenţă: "am venit aici doar pentru un antrenament, obiectivul nostru este semimaratonul din 5 octombrie". De fapt, dacă mă gândesc bine, este un soi de emoţie amestecată cu nerăbdare şi bucurie: nerăbdarea de a alerga prin pădure, alături de alţi participanţi entuziaşti şi bucuria de a mă vedea în această postură de participant la o cursă de 15 kilometri, adică într-o ipostază la care cu mai puţin de un an...

În mintea mea, vârsta de 40 de ani produce niște ecouri foarte... derutante. Suna așa, ca un moment de apogeu după care nu-mi rămâne decât să aștept începerea declinului, în primul rând în plan fizic. În aceste condiții, resimt un disconfort destul de puternic când mă gândesc că, peste mai puțin de o lună și jumătate, ajung la acest prag dincolo de care așteptările mele legate de viitor ar urma să se redefinească în coordonate mai mult defensive decât ofensive. Mă uit în jurul meu și văd oameni care, la 40 de ani, au deja fire albe în cap, riduri, o anumită oboseală imprimată pe față și în atitudinea corporală... și nici imaginea mea nu este departe de aceste trăsături. Fără să mai lungesc vorba, să o spun p-aia dreaptă: nu este nici pe departe o aniversare pe care să o aștept cu prea mare bucurie.