Picătura de timp

Nu doar o dată l-am auzit pe părintele meu duhovnic făcând apel, în contexte diferite, la exercițiul autoobservării: fie la conferințele pe care le susține, fie în predicile de la finalul Sfintei Liturghii, fie în discuții particulare... pentru mine, totul a culminat cu momentul în care mi-a dat canon să mă autoobserv. Atunci mi-am dat seama că este, totuși, un exercițiu serios și care merită mai multă atenție. De câte ori îl auzeam vorbind despre autoobservare, mi se părea că face apel la o metodă mult prea simplă și prea puțin importantă de a aborda anumite situații care presupuneau o atentă gestionare din punct de vedere spiritual. Până la urmă, ce putea fi atât de dificil în a te autoobserva, în a-ți urmări reacțiile în diferite contexte și situații? Și apoi, ok, te observi, și? Ce rezolvi cu asta? Cu ce îmi poate fi de folos să observ, de exemplu, că mă enervează comportamentul unei anumite persoane când este evident că mă enervează pentru că nervozitatea pune stăpânire pe ...

" Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului " (Ioan 8, 34) le spunea Mântuitorul iudeilor care se credeau liberi... cât de profund este și câte implicații complexe are acest adevăr rostit de însuși Fiul lui Dumnezeu! Aș putea să închei aici acest articol întrucât cele 7 cuvinte ale Mântuitorului au epuizat subiectul. Într-o succesiune firească a abordărilor tematice în cadrul acestui blog, după atâta vorbărie referitoare la ispită nu puteam să nu aduc în discuție și problematica patimilor care stăpânesc sufletul omului pentru că - nu-i așa? - o dată căzut în ispită și săvârșind păcatul, ia naștere patima (concretizarea modalității în care omul devine "rob al păcatului"). Patima este, în viziunea mea - a mireanului ignorant - înclinația omului către săvârșirea de păcate. Odată săvârșit un păcat, în sufletul omului se naște o predispoziție pentru a repeta acel păcat iar această predispoziție este patima însăși. Cu cât patima este mai mare, cu atât ispit...

Fără a îndrăzni să caut acum un răspuns la întrebarea lansată în finalul postării anterioare, vreau să mă aplec mai mult asupra acestui aspect care pare a juca un rol foarte important în viețile noastre din punct de vedere al evoluției spirituale dar care se răsfrânge și asupra celorlalte planuri ale existenței omului: ispita.  Având în vedere că   însăși rugăciunea domnească îi dedică una dintre cele 7 cereri, fiind singura solicitare negativă -  și nu ne duce pe noi ( nu ne lăsa pe noi să cădem) în ispită (bine, chiar nu cunosc relevanța acestei particularități, însă bănuiesc că nimic din ceea ce a rostit Mântuitorul nu este lipsit de sens) - cred că sunt suficiente motive să ne îndreptăm cu multă seriozitate atenția asupra a ceea ce înseamnă ispitirea, obiectul ispitei, scopul și felurile acesteia, pentru a-i înțelege, poate, mai bine mecanismul, valențele, locul și rolul în evoluția noastră. Dinnou însă, nu voi teologhisi ci voi încerca, mai degrabă, o abo...